BRD Năstase Țiriac Trophy – Impresii din a doua zi de calificări

Azi, prima oprire pentru mine la BRD Năstase Țiriac Trophy a fost pe terenul central, unde jucau Răzvan Sabău şi Jurgen Zopp, un estonian blond şi impasibil. Îmi aduc aminte de Răzvan din zilele când câştiga Wimbledon ca junior, dar nu-l văzusem niciodată jucând. Acum are 34 de ani şi, deşi jocul său a avut momente strălucite, fizic nu a fost la egalitate cu estonianul. Răzvan şi-a pierdut serviciul chiar în primul game al setului. A jucat nesigur şi n-a presat, de parcă într-un fel erau tot la încălzire. Şi asta l-a costat, in final, primul set, pentru că nu s-au mai făcut alte break-uri.

Am înţeles acum de ce un meci începe cu mult înainte să intri pe teren. Am înţeles inteligenţa tuturor ritualurilor aparent exagerate ale lui Rafa de dinaintea meciurilor, duşul cu apă rece ca gheaţa, ora de singurătate şi intensitate din vestiar, sprinturile şi săriturile de pe coridor şi de la fileu. Toate astea au un rol esenţial: de-ţi alerta mintea şi simţurile şi de a te introduce în starea de luptă. Pentru că odată ce tabela începe să meargă, nu mai ai nici un răgaz şi nimeni nu-ţi dă time-out-uri.

Am dat o raită apoi pe terenurile de antrenament şi l-am văzut pe Marcos Baghdatis jucând un set cu Dudi Sela. De data asta, am putut să-l observ mai mult decât ieri. E foarte interesant cum, văzând un jucător la televizor, îţi faci o idee despre jocul lui şi apoi, când îl vezi în realitate, îţi dai seama că e foarte diferit. De exemplu, la tv, Dimitrov pare că se mişcă graţios şi fluid, dar văzut de la 3 metri, e mai degrabă atletic şi impozant (poate datorită înălţimii?). La fel şi cu Marcos. La tv, cel mai tare ies în evidenţă loviturile lui precise, şi timingul lui extrem de bun. Live, n-am mai remarcat loviturile, cât deplasarea. Mi s-a părut că Marcos se mişcă excepţional şi că are un joc de picioare fenomenal. De asemenea, surprinzător, serviciul lui nu este foarte puternic, dar este foarte bine plasat. Apoi, ultima preconcepţie care-a căzut e că Marcos e un showman. O fi, dar nu la antrenament. Deloc. Şi ieri şi sâmbătă, seriozitate maximă, fără glume, fără vorbe multe, fără remarci. Ieri, cât am stat pe margine (cam 30 de minute), a zâmbit o singură dată.

Am plecat apoi spre terenurile oficiale, să văd un meci cu alt român, Vasile-Alexandru Ghilea, care juca cu Guillaume Ruffin. Am stat la setul 1, pe care l-a câştigat francezul cu 6-1. E curios cum scorul nu arată calitatea jocului, care a fost mai bună decât te-ar lăsa să crezi un 6-1. Am mai învăţat ceva şi din acest set. Cum serviciul e piesa de bază a jocului. E cam ca regina la şah. Francezul, mai înalt cu o palmă decât românul, îşi lua game-urile de serviciu la 0 sau 15, fără probleme. Vasile-Alexandru se chinuia cu multiple egalităţi şi avantaje şi apoi şi-l pierdea. Dar mi s-a părut că are varietate şi citeşte jocul bine. A observat că francezul are probleme cu mingile joase şi a început să folosească slice-ul.

Însă slice-ul e o armă cu două tăişuri, în sensul că dacă nu-l execuţi bine, poate fi atacat şi dacă-l foloseşti de prea multe ori îşi pierde elementul surpriză. De asemenea, a luat nişte decizii neinspirate de a folosi drop-shot-ul pentru a ieşi din nişte schimburi lungi din spatele terenului, unde francezul nu dădea semne să obosească. Dar scurtele fie au fost ajunse şi atacate fie au aterizat în fileu. Una peste alta, a pierdut din cauza serviciului şi a câtorva decizii neinspirate. Ruffin joacă azi cu un italian, Di Mauro. E de urmărit.

După meci, iar la antrenament. Nu eu, ei. De data asta, apăruseră Haria şi Robert, care, în plan îndepărtat, exersau asaltul fileului în tandem. Mai ştiţi, ieri v-am zis cât de copleşitor e să vezi o echipă de dublu urcând fulgerător la fileu? Eh, chestia nu vine din senin, e exersată şi repetată până devine reflex. Dacă doriţi să exersaţi şi voi:

În plan apropiat, pe teren intrase între timp team Deutschland. Florian Mayer (locul 20 ATP) şi Matthias Bachinger (locul 122). Dar după cum se juca, ai fi zis că nu e nicio diferenţă de clasament între ei. De asemenea, trebuie să mă declar de acord cu ideea avansată de Steve Tignor de la tennis.com, cum că naţionalitatea unui jucător se vede în felul în care joacă. Nemţii ăştia doi jucau foarte…nemţeşte. Adică în forţă şi precis. Fără înflorituri, fără greşeli. Servicii puternice, care găseau careul din prima, filee aproape deloc.

Eram uimită şi cam speriată, serios. România din mine rămăsese cam cu gura căscată. Dar. România şi-a luat revanşa câteva minute mai târziu. La un moment dat, a apărut al treilea neamţ, îmbrăcat din cap până-n picioare în adidas, normal, şi a intrat pe teren. Acuma, terenul e mărginit de un gărduleţ de sârmă, şi are o portiţă care se închite cu clasicul şi rudimentarul zăvor.  Eh, neamţul nou venit a închis portiţa, dar aceasta nu stătea închisă fără să tragi zăvorul. Neamţul s-a prins că zăvorul  era secretul închiderii şi deschiderii, însă era clar după felul în care se uita la el că nu mai văzuse aşa ceva. Probabil în Germania nu mai există porti cu zăvoare decât la muzeu. S-a uitat lung, l-a mişcat sus-jos, iar a închis, nimic. Uşa se deschidea din nou. În timpul ăsta eu eram pe jos. Vreo două minute a meşterit neamţul conştiincios la zăvorul ăla, fără să se dumirească că trebuie să-l mişte lateral, ca să închidă poarta. După vreo 10 încercări, s-a lăsat păgubaş şi a lăsat poarta deschisă. „Râul, ramul…” – Deutschland: 1-0

Pe traseul spre ieşire am trecut pe lângă team Bella Italia, adică Fognini şi Starace (ok, Starace nu e chiar aşa de bello), unde atmosfera era cu totul altfel faţă de seriozitatea nemţească. Cum altfel, veţi întreba? Păi, mai italiană. În primul rând, se vorbea în timpul mingilor, înaintea mingilor, după mingi. Se vorbea peste fileu, cu partenerul, apoi cu antrenorul, cu antrenorul partenerului, iar antrenorii se mişcau non stop şi vorbeau şi ei între ei. Când jucau, schimburile erau scurte şi nici o lovitură nu semăna cu următoarea. Iar greşelile erau apoi comentate, verbal, non verbal, şi para verbal. Simpatici italienii, ma daaaai!

Iar ca să închei ziua în forţă, când am sărit de pe tribunele italienilor, am dat nas în nas în parcare cu Hagi pus la patru ace, care tocmai ieşea dintr-un BMW negru. Venea la demonstrativ. Capul meu e aşa de plin zilele astea de chipuri de jucători de tenis, că la început, pentru o fracţiune de secundă, nu l-am recunoscut. Apoi, când am lărgit căutarea şi în alte foldere, a urmat un „aha”. Ce pot să spun despre această scurtă întâlnire? Hagi e mai scund decât mine, şi mi-a aruncat o privire cam severă. Drept pentru care am renunţat să scot aparatul şi să fac o poză.

Ne vedem diseară, la Dimitrov-Malisse.