BRD Năstase Țiriac Trophy, impresii de final. Despre organizare, jucători, public și viitor

S-a mai terminat o ediţie BRD Năstase-Ţiriac Trophy. Mutat în aprilie, turneul  a intrat cu adevărat în calendarul sezonului european pe zgură. Jucători interesanţi de top 20, foste şi viitoare talente au venit pentru prima oară la Bucureşti: Grigor Dimitrov, Xavier Malisse, Marcos Baghdatis, Victor Troicki, Jurgen Melzer, Fabio Fognini. Deşi Baghdatis, Troicki şi Chardy au pierdut în primul meci, iar Melzer s-a accidentat înainte să intre în concurs, trebuie să ne uităm la participarea de anul acesta ca la un semn foarte bun pentru anii viitori.  

Au fost meciuri excelente, aprig diputate (Troicki – Bachinger, Simon – Kubot, Fognini – Seppi), au fost şi surprize ca Attila Balazs, venit din calificări şi ajuns până în semifinală, sau Matthias Bachinger, intrat pe tablou cu noroc, care l-a scos pe Troicki şi a ajuns şi el în semifinale. Până la urmă, am avut o finală în care favoritul 1, Gilles Simon, l-a învins pe Fabio Fognini, după un meci echilibrat şi spectaculos. La dublu, am avut satisfacţia de a-i vedea pe Horia şi pe Robert câştigând un binemeritat şi mult aşteptat nou titlu.

În interviul pentru treizecizero.ro, Xavier Malisse a apreciat organizarea şi condiţiile oferite jucătorilor. A lăudat hotelul (Howard Johnson a fost printre sponsorii turneului) şi atmosfera relaxată de la Arenele BNR. Cu excepţia zilei de miercuri, când a fost o vijelie care a întrerupt meciurile, şi joi, când a fost mai frig, restul săptămânii vremea a fost perfectă pentru tenis. Parcul în mijlocul căruia se află terenurile de tenis este foarte bine întreţinut şi arată minunat în această perioadă a anului. Complexul sportiv se află în Cotroceni, un cartier rezidenţial liniştit şi exclusivist aflat aproape de centrul oraşului, la doar 10 minute de mers pe jos de staţia de metrou şi RATB Eroilor. Ca locaţie şi acces, turneul nu putea fi situat mai bine.  

La conferinţa pentru tragerea la sorţi, Ion Ţiriac a făcut aluzie că, în viitor, turneul ar putea fi transformat de la 250 într-unul de 500 de puncte, “dacă s-ar mai investi 1 milion de euro”. Asta ar aduce turneul bucureștean pe picior de egalitate cu puternicul său rival care se dispută în aceeași săptămână, turneul de la Barcelona, dar și cu alte turnee extrem de puternice de nivel 500, precum cele de la Rotterdam, Basel, Beijing sau Hamburg. Locaţia este perfectă, perioada este perfectă, terenurile sunt foarte bine întreţinute. Ca facilităţi, lasă de dorit scaunele din tribune – incomode pe Central şi puţine pe terenurile 1 şi 2, şi toaletele, problema eternă a acestei ţări, care sunt puţine şi rudimentare. În plus, am observat că nu există încă tabelă care să arate viteza loviturilor pe Central.

De asemenea, unii copii de mingi mi s-au părut prea mici ca vârstă. La Grand Slam-uri şi turnee din alte ţări vezi foarte des aproape adolescenţi pe post de copii de mingi. La noi, unii copii nu păreau să aibă mai mult de 6-7 ani. Erau mititei, nu puteau să alerge suficient de repede, şi nici perfect coordonaţi nu erau. Le mai scăpau mingile din mână, nu le prindeau din prima, sau le aruncau prea încet. Nu ştiu dacă au fost selectaţi copii aşa mici pentru că nu au avut destui candidaţi sau a fost o scăpare a organizatorilor.
Arbitrii de linie şi de scaun au făcut per total o treabă bună, cel puţin la meciurile pe care le-am văzut. M-a amuzat foarte tare pronunţia scorului în româneşte. Ştiu că nu e frumos să râzi de greşelile de pronunţie ale bieţilor străini, mai ales că limba română are nişte sunete teribil de incomode, dar efectul comic involuntar al arbitrului care a anunţat „şaşe-doi!” în dramaticul tie break din decisivul meciului Troicki-Bachinger a fost binevenit pentru a mai detensiona puţin atmosfera.  

Ca spectator, dacă nu eşti la meci, eşti în zona de „leisure”. Anul acesta au fost tonete cu mâncare, sucuri, cafea, bere, îngheţată, două standuri cu rachete şi mingi, terase cu scaune şi canapele. Sponsorii au avut zone speciale unde au organizat tombole şi sesiuni de autografe. Ce nu am găsit, iar absența lui m-a mirat, a fost un stand cu suveniruri. De exemplu tricouri, şepci, umbrele, marfă inscripţionată cu logo-ul turneului. În primele zile, chiar aş fi avut nevoie de o şapcă şi am fost sigură c-o să găsesc de cumpărat.

Singurele lucruri pe care le puteai cumpăra erau nişte pălării Panama la „modicul” preţ de 223 Ron. Nu ştiu cum să explic lipsa unui stand cu suveniruri. Ar fi putut fi o sursă de venit pentru turneu.

De asemenea, oferta de mâncare a fost oarecum limitată. De la tonetele cu mâncare puteai cumpăra doar sandvişuri diverse şi hot dog. Bune sandvişurile, dar dacă vii şi stai o zi întreagă, te saturi de sandvişuri până la urmă. Nu mă aşteptam să găsesc un restaurant de 5 stele în incintă, dar aş fi apreciat mai multă varietate (de exemplu nişte salate preambalate şi iaurturi nu cred că ar fi fost foarte greu de organizat).

Ca promovare, bannerele din interiorul Arenelor au fost bine făcute, atât cele cu foştii câştigători, dar şi imaginile retro cu fostele glorii ale tenisului românesc. Ar fi binevenite chiar mai multe afişe cu informaţii despre istoria tenisului românesc şi evenimentele cel mai memorabile. În oraş, au fost iarăşi bannere şi afişe bine făcute. A fost organizată „Kids Day”, la care au participat Andrei Pavel, Sorana Cîrstea şi Adrian Ungur. Demonstrativele au fost distractive, iar ideea cu autobuzul turistic a fost simpatică. Website-ul turneului ar fi putut avea mai multe funcţionalităţi, dar a oferit informaţiile de bază, interviuri video şi fotografii.

Am lăsat la urmă problema cea mai spinoasă. Un turneu de 500 presupune facilităţi, premii şi jucători de 500. Dar şi public. Este publicul român de 500? Mi-e teamă că nu încă. Sau nu toţi, în orice caz. Tenisul  e un sport destul de strict ca etichetă. În primul rând, trebuie linişte în tribune. Ştiind acest lucru elementar, mi-e greu să-i înţeleg pe nenumăraţii părinţi care şi-au adus copiii bebeluşi cu ei pe stadion. Au fost momente, inclusiv la finală, când s-au auzit plânsete şi ţipete chiar înainte ca jucătorul să servească. De asemenea, nu poţi să te aştepţi ca un copil de 2, 3 ani să stea locului o oră sau mai mult pe scaun. Bineînţeles că se trezea câte un părinte să alerge în timpul game-ului după odrasla care o luase la goană printre rânduri. Organizatorii nu au pus limită minimă de vârstă la copiii care au avut acces pe stadion anul acesta, dar cred că ar fi cazul s-o facă.

Dacă bebeluşii au măcar scuza că sunt bebeluşi, adulţii nu au niciuna. Telefoane care sunau în timpul jocului şi la care, culmea, unii chiar răspundeau, spectatori care nu se aşezau şi se plimbau agale printre rânduri după ce arbitrul anunţase „time” şi jucătorii erau pregătiţi să servească, şi alţii care insistau la poartă să fie lăsaţi să intre în timpul game-ului. În timpul punctului, atunci când li se părea că mingea a ieşit, spectatorii (şi nu puţini) strigau „out!” tare din tribune, creând confuzie şi acoperind vocea arbitrului de linie. Bineînţeles, de multe ori, mingea nu era deloc out. De asemenea, ca specatorii de la operă care aplaudă între arii, mulţi nu aşteptau ca punctul să se termine şi se apucau să aplaude după fiecare scurtă. Pentru ei am un mesaj: jucătorii profesionişti chiar pot să ajungă la mingile scurte, nu ca noi, care jucăm în weekend. Deci nu orice scurtă înseamnă automat încheierea punctului. De fapt, un punct se încheie numai după ce mingea e în fileu sau arbitrul de linie sau scaun strigă „out”. Abia atunci putem să aplaudăm, să oftăm , să exclamăm şi să ne foim. Ştiu, e greu, mult mai greu decât la fotbal, dar ăsta e tenisul.

Cum ziceam, mulţi nu sunt încă pregătăţi. Cred că publicului român i-ar mai prinde bine un an doi de antrenament în tribune. Eventual nişte afişe sau broşuri care să explice regulile de comportament, sau anunţuri repetate la difuzor. Şi nişte stewarzi mai energici şi mai proactivi, care să-i grăbească pe cei care intră la pauză şi să-i atenţioneze pe zgomotoşi.

Nu vreau să reiasă că tot publicul e aşa. Pentru că nu e. Am văzut oameni de calitate la Arenele BNR, care au cumpărat bilete şi au aşteptat civilizat la coadă să intre, oameni politicoşi şi amabili, de la puşti însoţiţi de bunici, cupluri, sau prieteni veniţi cu gaşca. Oameni îmbrăcaţi elegant, care nu vorbeau tare cu prietenii lor în timpul punctului şi care nu strigau „Rupe-l!” la fiecare smash sau „Eşti un prost!” după ce jucătorul dădea în fileu. E adevărat din păcate că nu trebuie decât câteva poame rele ca să strice toată atmosfera, dar  au fost mulţi spectatori cunoscători ai sportului care au îndurat cu răbdare şi frigul şi căldura şi au apreciat posibilitatea  de a-i vedea live pe câţiva dintre cei mai buni jucători de tenis din lume.

În concluzie, turneul de la Bucureşti are potenţial, ţinând cont că în ţările învecinate nu există decât un singur concurent, Serbia Open, tot de 250. Eventualele neajunsuri pot fi depăşite cu timpul, şi dacă va exista susţinere în continuare din partea sponsorilor şi a publicului, turneul poate deveni o tradiţie frumoasă în mijlocul primăverii bucureştene. Eu m-am bucurat din plin de săptămâna trecută şi aştept cu interes ediţia de anul viitor.