BCR Open: Impresii de la calificări

Tenisul pare uneori un fel de univers paralel

fără legătură cu ce se întâmplă în lumea reală. În timp ce ţara fierbe (la propriu din cauza căldurii, şi la figurat din cauza haosului politic), în parcul de la Arenele BNR se joacă în acest week-end meciurile de calificare pentru BCR Open. Dar cui să-i mai pese, când vezi ce scriu ziarele, ce transmit televiziunile? Cui să-i mai pese de nişte meciuri jucate de nişte fete în mijlocul unui parc în care e atât de linişte încât se aud cum ciripesc păsările prin copaci?

 

Nu multora. Ieri pe la prânz, erau câţiva vizitatori în complexul sportiv din Cotroceni. E adevărat, turneul încă n-a început cu toate motoarele. Încă se mai instalează standuri, se mai fac ajustări din mers, oficialii instruiesc copiii de mingi între două meciuri (“După ce se termină meciul, luaţi şi umbrelele, nu numai mingile!”). Chioşcurile instalate deja în zona de agrement aveau doar câţiva clienţi, iar vânzătorii de la standurile de rachete şi echipament stăteau visători cu ochii-n ecranele laptopurilor. Sper, spre binele lor, că nu citeau ştiri politice.  

În timpul acestui rond introductiv, am trecut şi pe la faimoasele terenuri de antrenament, care erau aproape goale acum. Doar două fete pe un teren, şi nimeni în tribune. Pe celelalte, se stropea şi mătura zgura. Toropeala era maximă. „Ce căldură!” „Dar să şi joci pe căldura asta!” am auzit o conversaţie lângă mine.

Am luat o ordine de zi şi un tablou de concurs

de la avizierul de lângă Central. În timp ce treceam pe lângă stadion, îl văd la una din uşi pe nimeni altul decât Juan Carlos Ferrero. OK, la asta nu mă aşteptam. Bineînţeles, talentele mele de paparazzo sunt ca şi inexistente (nu că mi-aş dori să le am), aşa că până am scos eu aparatul să-i fac o poză, Juanqui dispăruse în burta stadionului.

Înainte, vorbise şi dăduse mâna cu o jucătoare echipată pentru meci.  Am dedus că Ferrero nu este la Bucureşti în calitate de jucător sau turist (ha!), ci de antrenor. Omul are o academie în Spania şi probabil jucătoarea spaniolă Maria-Teresa Torro-Flor (1), care era programată să joace pe Central cu românca Sabina Lupu, era una din protejatele lui. Am decis să arunc deci un ochi înăuntru, unde se pregătea terenul. Arena era goală şi încinsă ca un cuptor. Nici un pic de umbră, nicăieri unde să te adăposteşti, cu excepţia unui rând de scaune de sus, dedicate presei. În acelaşi timp cu mine, pe partea cealaltă a terenului a apărut Ferrero cu încă un bărbat. Erau şi ei tot în recunoaştere. Am făcut o poză, şi apoi am ieşit din căldarea încinsă pentru a găsi un meci.

Mare parte din spectatori erau adăpostiţi

sub copertina umbroasă a terenului 2, unde jucau o româncă şi o argentiniancă: Bianca Hîncu-Guadalupe Perez Rojas. În public, mulţi părinţi cărând genţile cu rachete ale fiicelor concurente, fete care terminaseră meciurile sau îşi aşteptau rândul şi mai butonau la smartphone-uri, antrenori grizonaţi şi bronzaţi care vorbeau în pauze la telefon (e deja de modă veche să vorbeşti la telefon).

 

Meciul era în setul doi, cu argentinianca având un break în faţă. Primul set fusese câştigat de româncă cu 6-4. Argentinianca, deşi mai scundă şi mai puţin solidă fizic decât adversara ei, părea mai energizată. Deşi nu purta şapcă, căldura părea s-o afecteze mai puţin: era mai alertă între puncte şi loviturile ei aveau zvâc. De cealaltă parte, Bianca, mai înaltă şi mai bine construită, părea că lovise un prag din punct de vedere al rezistenţei fizice şi psihice. Eram convinsă că dacă se intră în decisiv, argentinianca va câştiga.

Dansul a continuat tot setul doi. Multiple mingi de break pe serviciul argentiniencei au venit şi au trecut, fără ca românca să poată face ceva. Şi ea ştia: „Îmi bat joc”, a spus ea nedumerită şi tristă, cu o ridicare din umeri, după încă o oportunitate irosită. 

Din cauza căldurii, totul părea în reluare. Fetele se mişcau încet către prosop, copiii de mingi se mişcau încet către mingi, arbitrii de linie (doar doi, câte unul pe fiecare parte) se mişcau încet către linii. Pe terenul alăturat, începuseră să ude zgura pentru următorul meci. Fetele erau aşezate pe scaune, pentru o pauză. Mă gândeam, dacă una din ele l-ar ruga pe nenea cu furtunul să arunce cu apă pe ea peste gard, ar primi penalizare? Da, astfel de gânduri îmi treceau prin cap pe o asemenea căldură.

Şi iată ce-mi mai trecea prin cap: ce-o motivează, de exemplu, pe micuţa jucătoare argentiniană de 18 ani să joace tenis când ştie că are 1.60 şi există o limitare inevitabilă asupra lucrurilor pe care le poate face pe un teren de tenis? Nu ştiu. Dar trebuie s-o motiveze ceva, devreme ce a bătut jumătate de glob pentru a veni să joace calificări la Bucureşti şi puncta apăsat cu câte un „Vamos!” fiecare minge de break apărată în setul doi. Când l-a câştigat până la urmă cu 6-3, am considerat meciul încheiat şi m-am indreptat spre Central s-o văd pe eleva lui Juan Carlos.

Dacă tenisul este un soi de univers paralel

meciul de pe Central nu putea să fie o ilustrare mai bună. Iată-mă pe un stadion pustiu şi lichefiat de arşită, urmărind un meci de tenis cu încă 12 cetăţeni (i-am numărat), iar într-o lojă, Juan Carlos Ferrero şi amicul lui, amândoi la bustul gol. Ireal, vă spun. Şi paradoxal, jucătoarea româncă (Sabina Lupu, nr 736), deşi condusă şi surclasată la mai toate capitolele, avea o atitudine pozitivă şi juca cu plăcere! Nebunie curată. O „nebunie” în care e ceva de învăţat.

Din nou m-a bântuit întrebarea: ce le motivează? În cazul spaniolei învingătoare, faptul că Juan Carlos o priveşte din tribună poate ajută. Dar ce-o motivează pe românca copleşită de forţa loviturilor adversarei şi care totuşi se îndreaptă cu pas sprinten pentru a primi mingile pentru următorul punct? Orice ar fi fost, atitudinea ei pozitivă a ajutat-o să revină în primul set de la 5-0 la 5-4. Spaniola a câştigat până la urmă setul şi meciul (6-4 6-2), dar entuziasmul Sabinei m-a inspirat mai mult decât forehandul năprasnic al adversarei.

Până ieri nu le cunoşteam pe niciuna dintre fetele pe care le-am văzut

Sunt foarte diferite toate: arată şi se îmbracă diferit, joacă diferit. Nu seamănă decât într-un singură privinţă. Ok, două: au toate smartphone (pe o alee, un antrenor cam la 50 de ani, genul aspru-grizonat,  i-a strigat exasperat elevei lui, rămase mai în urmă ca să mai dea un ultim sms: „Mai lasă telefonul ăla, concentrează-te la meci!”). Şi faptul că într-un weekend torid, la amiază, aleg să fie pe un teren de tenis decât oriunde altundeva: la mall, la piscină, sau acasă la televizor.

Poate e din cauză că tenisul, şi sportul în general, e unul dintre rarele locuri în viaţă în care toţi jucătorii au şanse egale. Nu spun că toţi sunt înzestraţi în mod egal, pentru că nu este adevărat. Dar odată ce începe meciul, regulile sunt la fel pentru toată lumea. Ceea ce se întâmplă rareori în viaţă, din păcate. E suficient să te uiţi la televizor, în ziare, la serviciu sau chiar în comitetul de administraţie al blocului ca să vezi că regulile şi legile nu sunt aceleaşi pentru toată lumea. Poate că aceşti oameni, care cred că regulile sunt ajustabile, ar trebui să joace un meci de tenis de care să depindă cariera lor pe un stadion pustiu, la 40 de grade, contra unui adversar clar superior. Să vedem cum se descurcă.

Până la urmă

Bianca Hîncu a câştigat meciul contra argentiniencei, în trei seturi, cu un scor clar în decisiv: 6-1. Ceea ce demonstrează două chestii. Una e că acurateţea pronosticurilor mele este serios dimnuată de căldură şi a doua este că pe terenul de tenis eşti stăpânul propriului destin. Dacă poţi să găseşti o modalitate de a câştiga, vei câştiga indiferent ce cred eu sau oricine de pe margine. 

Oricât de ireală ar părea uneori lumea tenisului, este (cel puţin la nivel profesionist) construită pe principii mult mai reale şi oneste decât toată „realitatea” din jurul nostru. Luaţi deci o pauză săptămâna asta de la zgomotul din jur şi mergeţi la Arenele BNR, unde în mijlocul unui parc liniştit în care cântă păsările nişte fete încearcă să facă ceva mai onorabil decât alţii aflaţi în poziţii mult mai importante: să câştige respectând regulile.