Aventurile lui Andy către titlul al doilea la US Open

Era 7 dimineaţa când Andy se aşeză la masa din bucătărie, în faţa Marelui Bol. Marele Bol era de fapt un castron din ceramică, pictat viu, cu lalele stilizate. Unele lalele erau şterse de trecerea anilor şi a detergentului de vase, în timp ce altele arătau la fel ca în ziua când Marele Bol fusese cumpărat de bunica sa, la începutul veacului. Când băieţelul Andy îl zări pentru prima oară, în urmă cu douăzeci şi ceva de ani, rămase impresionat, iar prima mâncare servită din el fu o ciorbă de roşii. Acum, însă, Andy desfăcu o cutie nou-nouţă de cereale „Power Puff Girls”  în care găsi o jucărioară. Andy se enervă puţin şi mormăi: „La naiba, iarăşi mi-a picat ciufuta asta Buttercup! O să-l sun pe tatăl lui Novak să văd daca nu vrea să facem schimb”. Şi Andy îşi turnă în Marele Bol cerealele sale cu ciocolată, stafide şi banane, peste care puse lapte cu 4% grăsime. În general, nu este uşor să găseşti lapte mai gras de 3.5% în micuţele magazinaşe din Dunblane, însă mama sa cunoştea pe cineva şi făcea rost mereu. Andy îşi iubea mult mama.

Afară era soare şi nu mai plouase de peste 3 zile; era un lucru profund neliniştitor. Andy îşi notă în minte să scrie pe un Post-It această nelinişte imediat după ce avea să-şi termine micul dejun, pentru a nu uita să o noteze mai apoi în jurnalul său. Câte probleme avusese şi cu jurnalul ăla de când pierduse cheiţa… Andy zâmbi şi clătină din cap: „trebuie să fiu mai atent cu lucruşoarele mele”.

Căţeii se treziseră în sfârşit şi ei, pentru că Andy avea prostul obicei să soarbă zgomotos laptele din lingură. Multă vreme, fratele său, manieratul familiei, fusese mereu dat exemplu la ora mesei. „Ia exemplu de la Jamie, Andrew! Uite ce frumos mănâncă – exact ca un viitor campion la Wimbledon!”. Erau vremurile când Jamie încă putea fi zărit zâmbind. Anii trecuseră peste el însă, iar acum putea fi uneori auzit recitând din Rilke, prin vreun parc: „N-o am din natură. Se duce şi vine / N-am vrut beutură. M-a vrut ea pe mine”.

Pe Eurosport, finala de anul trecut de la US Open rula fără sonor. Iată-l pe Nole revenind de la 2-0, aşa cum unele plante revin în poziţia iniţială de drepţi, oricât de mult ploile şi vântul le-ar abuza. „Anul ăsta trebuie să îmi apăr titlul la New York” se trezi Andy spunând cu voce tare. Acest gând slobozit pe neaşteptate, acest cuget mai rugos ca însăşi suprafaţa de pe Arthur Ashe, îl lovi cu o violenţă ce-l făcu să tresară. Buttercup îi căzu din mână. Câinii Ferguson şi Connery se dădură puţin mai încolo, căci ştiau prea bine că nu trebuie să stea în preajma stăpânului lor când acesta e agitat – în urmă cu câteva luni, Andy încercase un experiment pe PlayStation: pentru că deja câştigase tot la FIFA şi jocul nu mai avea secrete pentru el, Andy îşi propusese să ia o echipă de jos de tot şi să cucerească toate titlurile posibile. A ales Dinamo Bucureşti şi n-a fost capabil să câştige niciun măcar un meci. De la acea criză de nervi şi identitate a tânărului tenisman, căţeii familiei deveniseră paranoici, şi erau cu băgare de seamă de fiecare dată când Andy făcea mişcări bruşte.

Andy se ridică de la masă. Intră în baia de la parter şi se privi în oglindă, spunându-şi: „La dracu', bătrâne, anul ăsta TREBUIE să-ţi aperi titlul ăla la New York! E al tău, ţi se cuvine! Eşti cel mai bun, cel mai puternic! Eşti un monstru pe suprafaţa aia, băiete. UN MONSTRU!”  Apoi  ieşi din baie şi strigă: „Maaamă, unde mi-e tricoul roşu cu Adidas? Nu, nu ăla cu model, ăla e GALBEN, eu nu am zis GALBEN, am zis ROŞU!!! Yeah, thanks for nothing!”.

Va urma.

| Despre Cip și Ciargi: Textele, în combinaţie cu pozele postate pe CipsiCiargi.ro, sunt glume. De cele mai multe ori, acestea sunt fie nereuşite, fie inoportune. Chiar şi aşa, ele işi păstrează acest statut de ghiduşii, şi nu îşi propun să jignească sau să deranjeze pe nimeni (cu excepţia lui Cristian Tudor Popescu), ci doar să amuze pasionaţii de tenis.