Despre Nole și despre "întoarcerea roții"

Îmi place foarte mult de Djokovic. Pentru tenisul pe care-l joacă. Pentru spiritul lui de războinic și pentru privirea aia de sârb nebun care nu are nimic de pierdut pe lume. Pentru că ține mult la neamul lui și nu uită de unde a plecat. Pentru inteligența și umorul pe care le probează cu ocazia ieșirilor sale publice. (Nu-mi displace decât un singur lucru: alianța lui cu Becker, pe care o găsesc motivată de rațiuni strict publicitare – nu am la îndemână altă explicație rezonabilă, zău – , dar asta e altă mâncare de pește). Djoko Django este un mare sportiv și un grozav luptător și am scris despre asta în mai multe rânduri, n-are rost să mă repet.

Sunt motivele pentru care lipsa lui din finala de la Melbourne mă amărăște. Știu, Wawrinka a făcut un mare meci și merită toată admirația pentru jocul lui și pentru cel mai fabulos rever din lume. Și mai știu că victoria lui Stan e o răzbunare meritată după eșecurile lui trecute în disputele dramatice cu Nole. Un fel de “s-a întors roata”…

De fapt, “întoarcerea roții” ar trebui să fie titlul ultimei lor confruntări de la Australian Open. Și asta nu doar pentru că, de data asta, după cinci seturi dramatice, norocul a surâs înspre elvețian, ci pentru că acel meci ne-a arătat că Novak este, și el, supus greșelii.

Ne amintim, desigur, de lupte ale sârbului când acesta a decis să-și joace ultima carte cu cel mai nebunesc curaj posibil. Ori la bal, ori la spital. Și-a ajuns, Boje moi!, la bal. Probabil că mingile de meci salvate cu Tsonga la Roland Garros și, mai ales, în semifinalele cu Federer de la US Open (2010, 2011) sunt cel mai relevant exemplu: execuții la limită, la limita tupeului și la limita terenului, lovituri în amor cu liniile de margine, frondă pe față, tupeu sârbesc, curaj dement. A mizat atunci pe trei centimetri și-a reușit.

În ultimul meci cu Stan însă, bravul Django e eșuat. Nu pentru că n-a mai aterizat la punct fix, la vinclul tușii de margine cu linia de fund, ci pentru că s-a rătăcit complet în ceața în care destinul l-a luat prizonier, ca măsură compensatorie. Ultimele două secvențe ale confruntării cu Wawrinka sunt edificatoare: Djoko al nostru, incapabil să trimită mingea nu pe centimetrul tușei, ci în hectarul de teren din fața sa, spre surpriza întregii asistențe. Gongul final este edificator: Stan, trimis în bălării și încercând să se salveze cu un retur de Doamne-ajută, iar Novak, stăpân pe fileu dar stăpânit de ghinion, s-a pierdut cu firea și s-a predat. Dumnezeu nu bate cu bățul…

Djokovic a simțit asta și si-a asumat eșecul. Felul în care l-a felicitat pe Stan la final și maniera în care la conferința de presă care a urmat după meci a știut să zâmbească m-au făcut să-l prețuiesc și mai mult și să-mi amintesc că el este, de fapt, de-al nostru.

Nole, puștiul care se antrena pe vremuri în pauzele dintre bombardamentele de peste Belgrad. Nole, adolescentul care îndrăznea să se răzbune și să pună la îndoială supremația vestică în tenisul mondial. Nole, jucăușul care știe și ne transmită că tenisul este, și el, precum dansul și ghidușiile, o expresie a bucuriei. Nole, curajosul care se ia la trântă cu orice provocare convins că are soluții să răzbată. Nole, cel care, cu ochii închiși, lovește vinclul cu strigăt de războinic, dar care, câteodată, cu ochii deschiși, nu nimerește poarta.

* * Florentin Ţuca este avocat, Managing Partner la Ţuca Zbîrcea & Asociaţii și Special Guest pe Treizecizero.ro