ATP World Tour Finals: Jucătorii mari știu să gestioneze momentele mari. Murray și Wawrinka câștigă meciuri strânse

Meciurile de ieri, cele mai spectaculoase de până acum la Londra, au avut deci o poveste similară, și această poveste poate fi rezumată astfel: jucătorii mari joacă mai bine momentele mari. Și Murray, și Wawrinka au intrat tensionați pe teren, dar din motive diferite: Wawrinka trebuia să câștige pentru a rămâne în cursa pentru calificare, iar Andy, deși în formă și cu o victorie în spate, are ceva frisoane când îl vede pe Nishikori dincolo de fileu. Anul acesta meciurile lor au fost lungi și epuizante, iar ultimul, în sferturile US Open, a fost câștigat de japonez. De asemenea, Kei venea după o victorie clară și expeditivă contra lui Wawrinka în grupe.

Murray a jucat primul set ca un om care nu-și găsește liniștea și ritmul. Adevărat, liniștea interioară nu este chiar atributul de căpătâi al lui Andy pe teren, dar ieri mai cu seamă, tiradele și gesturile sarcastice au fost etalate foarte devreme în meci. ”Kei mișcă mingea ca nimeni altul”, a observat Murray după meci, subliniind cât de greu i-a fost să stea în schimburi cu japonezul. Dar, ca și Wawrinka mai târziu, Andy a recurs la caltățile sale defensive și atletice: a alergat și a pus mingi înapoi, transformând meciul într-o cursă fizică. Primul set a durat 85 de minute, însă s-a dovedit o victorie pirică pentru Kei, care s-a trezit cu rezervele consumate și a început să-și piardă luciditatea. Oboseala s-a strecurat în deciziile pe care le-a luat pe teren și aceste decizii neinspirate (una dintre ele a fost recurgerea repetată la scurte în locul loviturilor decisive) l-au costat până la urmă meciul. 

Wawrinka a fost mult mai prezent pe teren decât în meciul cu Nishikori și a rezolvat câteva din problemele avute în debutul din grupă: serviciul și returul au mers mult mai bine. Dar ce l-a ridicat deasupra lui Cilic, care n-a jucat deloc rău, au fost mai ales inteligența tactică și faptul că a fost dispus să alerge. Am pus în articolul trecut un tweet cu o declarație de-a lui Stan de la US Open, în care spunea că are nevoie să joace schimburi obositoare, astfel încât durerea fizică să-l facă să uite presiunea. Aceeași tactică cred că a folosit-o și ieri; rareori l-am văzut pe Wawrinka apărând atât de bine, obligându-l pe Cilic să riște din ce în ce mai mult și mai devreme, forțând atâtea greșeli, mai ales pe forehandul croatului. Inteligența sa tactică s-a văzut în timingul loviturilor decisive, în rapiditatea cu care a judecat deschiderile și viclenia cu care și-a ales loviturile pentru a-și incomoda adversarul: servicii doi pe corp, combinații scurte/loburi și revere fulgerătoare la cea mai mică umbră de culoar disponibil în lung de linie. Dacă Murray a câștigat sarcastic (după cum a observat Steve Tignor), atunci Wawrinka a câștigat tactic, ridicându-și jocul atunci când a contat cel mai tare: în cele două tiebreakuri. Drept dovadă, am avut ocazia să-l vedem din nou la sfârșitul meciului făcând celebrul său gest cu degetul spre tâmplă.

Până acum, jucătorii mari au dovedit că știu să gestioneze cel mai bine momentele mari. Deși cu rezervoarele goale, Murray și Djokovic, ca și Wawrinka într-o mai mică măsură, au făcut ce a trebuit să facă pentru a câștiga. Azi mai avem o probă de pragmatism, în meciul Thiem – Raonic. Cine o va câștiga, va merge mai departe.