Ash Barty a închis cercul așteptărilor în cel mai frumos fel: îndeplinindu-le când a contat mai mult

Ash Barty câștigă al treilea Grand Slam al carierei în urma victoriei, 6-3, 7-6, cu Danielle Collins și devine prima jucătoare din Australia care se impune acasă după o pauză de 44 de ani.

Ash Barty e cea mai bună jucătoare a lumii din multe motive. Iar astăzi, într-o finală intensă, cu o adversară dificilă, în care a purtat pe umeri presiunea și așteptările unei țări întregi, a demonstrat deplin de ce e cine e și de ce a ajuns și se menține în locul în care e. A câștigat punctele importante, a oprit tăvălugul creat de Collins în setul doi cum a știut mai bine și a reacționat incredibil în fiecare moment mai dificil al finalei.

N-a contat că a fost condusă cu 5-1, n-a contat că adversara s-a năpustit peste ea în câteva segmente de joc care ar fi putut schimba dinamica meciului. Ci a continuat, relaxată, liniștită și încrezătoare în ea și abilitățile sale, să găsească soluții. Pentru că, în definitiv, asta fac campionii: găsesc noi și noi modalități de a trece linia de sosire, oricât de anevoios a fost drumul până acolo. 

Finala asta face și mai frumoasă povestea carierei lui Barty. A renunțat la tenis în 2014 pentru că s-a simțit sufocată de așteptări și de viteza cu care mergeau lucrurile.

Ar fi putut continua să joace atunci, pentru că era deja o jucătoare cu rezultate notabile la simplu și triplă finalistă de Grand Slam la dublu. Însă Barty a decis să se oprească pentru că nu a avut convingerea că ar putea deveni cea mai bună jucătoare, așa cum mulți se așteptau să devină. A vrut să fie liniștită și să-și găsească liniștea – pe care a găsit-o după aproape trei ani departe de tenisul profesionist.

Decizia a șocat, dar ea spunea multe despre omul Ash Barty, despre cum a decis că e mai important pentru ea să fie liniștită. Deciziile curajoase, dar și bine cântărite au aproape întotdeauna și efecte extraordinare. 

Șase ani mai târziu e triplă campioană de Slam, lider mondial care domină cu autoritate circuitul și campioană la Australian Open după o finală în care nu s-a lăsat sufocată de toată presiunea publicului. N-a clipit nicio secundă deși a purtat pe umeri toate așteptările posibile a unei țări întregi care n-a mai avut un campion la Australian Open de 44 de ani.

E, cumva, un cerc care acum se închide în cariera australiencei: a renunțat la tenis tocmai pentru că nu a mai suportat presiunea tuturor, dar a revenit la tenis și a câștigat al treilea ei Grand Slam acasă, în fața propriilor spectatori, rezistând impecabil în fața tuturor emoțiilor și gândurilor. 

Nu e o întâmplare. Cum nimic din cariera ei nu e o întâmplare. A ajuns lider pentru că a jucat și câștigat mult, a ajuns campioană de Grand Slam pentru că a învățat din mers și a acceptat cu seninătate și maturitate fiecare înfrângere și episod mai dezamăgitor din cariera ei.

Nu trebuie să ne uităm mai departe de înfrângerea de anul trecut de la US Open, cu Shelby Rogers, pe care a tratat-o impecabil, arătând respect pentru adversară și fiind conștientă că lucrul mai important e să fii împăcat cu ce ai făcut în ziua aia, indiferent de cum arată deznodământul. “La trasul liniei n-am avut suficiente idei sau resurse rămase să câștig. Am lăsat tot ce-am avut pe teren anul acesta, iar azi n-a fost altfel. Ce-am avut azi n-a fost suficient să mă treacă linia, ceea ce e dezamăgitor, dar mergem înainte. Dorm bine la noapte știind că am făcut tot ce am putut. Doar că n-a fost suficient”, spunea ea atunci. 

Un motiv pentru care Barty a ajuns să facă tenisul să pară atât de ușor ușor și să joace cu o libertate fantastică, e exact acest mod grațios și elegant de a se raporta la înfrângeri și victorii; cu cât privești jocul de tenis mai detașat, cu atât asta îți aduce și mai multă liniște. Iar în tenis, liniștea e bună, pentru că îți aduce claritate, îți oferă repere și soluții. 

Învinsă sau învingătoare, pentru Ash tenisul a rămas la fel: un motiv de bucurie, o șansă de a-și dezvolta jocul și de a evolua ca persoană. În acest moment, Barty a ajuns în punctul în care, pentru privitori, orice ar face pe teren pare ușor: de la cum se deplasează, cum lovește din alergare, cum generează acele mingi liftate și grele, cum execută slice-ul de rever și cum dansează în jurul mingi, căutând cea mai bună minge sau poziționare pentru a lovi câștigător.

Serviciul, poate cea mai importantă armă a sa, care în finala cu Danielle Collins a scos-o din multe momente dificile (în special în setul doi de la 1-5, 5-6 și în tiebreak) îi merge și i-a mers perfect pentru că știe cum să-și găsească liniștea, pentru că nu pune prea multă presiune, pentru că nu încearcă să forțeze lucruri și caută întotdeauna să aibă același ritm, indiferent de cum evoluează meciul. 

Finala aceasta este despre Ash în totalitate. Dar e și puțin despre Danielle Collins, care și-a jucat bine cartea până la final și ar fi putut să o joace și mai bine dacă ar fi legat măcar două puncte atunci când a servit pentru setul doi, adică atunci când ar fi contat cel mai mult. Nu a făcut-o și s-a văzut întoarsă de la 5-1 tocmai pentru că acele puncte mari, care îți aduc trofee mari n-au fost câștigate de ea, ci de adversară (de notat că, deși Collins a condus cu 5-1, n-a avut nicio minge de set în setul doi). 

Și pentru ea drumul către prima finală de Grand Slam a fost dur, pentru că nimic n-a venit ușor nici în viața de zi cu zi, nici în cariera de jucătoare profesionistă. Collins e o jucătoare atipică, nu e plăcută de toată lumea – nici nu caută asta neapărat – dar faptul că îmbrățișează cu atâta nonșalanță adversitatea e extraordinar, iar tenisul are nevoie de oameni care nu-și ascund trăirile și ideile. Poate tocmai că lucrurile din viața ei n-au fost ușoare au determinat-o să fie așa. 

Azi n-a putut face mai mult, deși a dat impresia că ar fi putut, deși a fost prima jucătoare care a câștigat trei game-uri consecutive în fața lui Barty, șit prima care a servit pentru un set în fața ei la această ediție. În final, tot în două seturi a pierdut, iar asta pentru că Barty a fost, ca în toate celelalte șase meciuri, mult mai bună, prea clară în execuții și prea eficientă cu serviciul atunci când a contat. Collins a încercat multe tactici (a încercat să-i pistoneze reverul slice și-a direcționat toate atacurile spre acea parte, a încercat să vină la fileu și să închidă punctele rapid), dar a rămas doar cu acea serie excelentă din setul doi.

Când toate strategiile îți sunt contracarate, nu-ți rămâne decât să-i strângi mâna adversarei și să o feliciți. Collins a impresionat, la rându-i, și la ceremonia de premiere și rămâne cu un traseu grozav, care o saltă între primele 10 jucătoare ale lumii.

Acolo, în elită, unde sus de tot este Ashleigh Barty. Așa cum era așteptată. Mai important, așa cum a dovedit că merită.