Artileria Del Potro îl dărâmă pe Nadal! Delpo îl va întâlni în finala de la Shanghai pe Novak Djokovic

Uitându-mă ieri cum Gael Moftils irosea un avans greu câştigat, de un set la zero contra lui Novak, din cauză că nu s-a putut abţine de la tradiţionalele-i caraghioslâcuri, mă gândeam cât de fericiţi ar fi jucătorii francezi (Benoit, şi la tine mă uit) dacă tenisul ar da puncte şi pentru impresia artistică. Serios, pentru psihicul jucătorilor de tipul ăsta (şi pentru al nostru, de ce să mint) ar fi fost mai bine dacă părinţii i-ar fi dus la patinaj sau gimnastică în loc de tenis.

Acelaşi lucru mi-a trecut prin cap şi azi, văzându-l pe Jo întunecat la începutul meciului cu Djokovic, parcă gândind: „Merde, am de muncit azi mai rău ca la ocnă dacă vreau să trec de tipu' ăsta”. Tsonga, in ciuda fizicului solid şi a temperamentului oleacă mai potolit, este şi el francez. Adică iubitor de spectacol, de arabescuri şi flick-flackuri. Din nefericire, Novak, Rafa şi Murray, Sfânta Treime care guvernează acum tenisul, n-au timp de prostii d-astea. Crescuţi la şcoala „Muncă şi iar muncă”, loviturile lor nu sunt frumoase decât dacă asta serveşte unui scop utilitar. Dintre toţi, tenisul lui Djokovic poate fi considerat mai plăcut ochiului datorită flexibilităţii lui extraordinare care-i dă fluiditate, dar care este în principiu folosită nu cu scop estetic, ci cu scopul mult mai urgent şi mai important de a ajunge la minge.

Nu ştiu dacă Tsonga a fost 100% fizic azi pe teren (a declarat ieri că are nişte probleme cu genunchiul). Lipsa lui de sclipire se poate datora şi posibilelor limitări fizice. Dar am avut senzaţia că Jo, ca şi ceilalţi francezi, nu ştiu exact cum să joace când sunt puşi faţă în faţă cu aceste maşinării eficiente de tenis. Monfils şi Benoit se refugiază în clovnerii. Gasquet se refugiază la trei metri în spatele terneului. Iar Jo, (probabil cel mai talentat dintre ei) pare tot timpul chinuit de această dilemă din care nu poate ieşi: „Dacă stau în spate, sunt mâncat. Dacă urc la fileu, sunt pasat. Trebuie neapărat să-mi fac primul serviciu, pentru că pe-al doilea mi-l mânâncă pe pâine. De făcut break e greu pentru că n-am retur strălucit”. Dacă vrea să câştige, Tsonga trebuie să prindă o zi binecuvântată, în care să servească dumnezeieşte, să atace fileul super inspirat şi să nu facă greşeli. Iar Novak să prindă o zi proastă. Nu-i de mirare că ultima oară când l-a învins pe Novak a fost la Australian Open în 2010, şi atunci Jo abia abia a reuşit să câştige în cinci seturi în faţa versiunii care conţinea gluten.

Într-un fel, dilema lui Jo este dilema tutror jucătorilor care practică un tenis de atac azi. Pur şi simplu armele lor nu mai sunt suficiente. Primul serviciu le este returnat, serviciul doi este asasinat. La fileu sunt pasaţi din toate poziţiile (azi Tsonga a reuşit doar 13 puncte câştigate la fileu din treizeci şi ceva de urcări). În schimburile din spatele terenului nu pot rezista mai mult de 6-7, hai 10 mingi, asta în condiţiile în care raliurile de peste 25 de mingi sunt ceva obişnuit pentru Nadal, Djokovic et Co.

Îi mai auzi pe unii analişti spunând că „trebuie să-ţi alegi bine momentul când să ataci”. Dar şi asta stresează, statul ăsta la pândă cu ochii-n patru tot timpul şi luatul deciziilor în fracţiuni de secundă te sleieşte până la urmă de puteri. În plus, să fim serioşi, când este momentul potrivit să-l ataci pe Djokovic într-un schimb? Vă spun eu: niciunul. Omul apără mai ceva ca un zid, este de-a dreptul descurajant pentru adversari. Singurul mod în care Jo a câştigat puncte azi (şi oricând, când joacă contra jucătorilor defensivi) a fost cu serviciul unu şi cu lovituri extrem de agresive şi riscante (aproape de linii) care intrau. Altfel, tenisul lui Jo, oricât de frumos şi spectaculos o fi el, nu primeşte puncte gratis.

De celaltă parte, Djokovic şi-a continuat starea de arţag şi bombăneală întunecată în care s-a aflat toată săptămâna. Azi a ţipat la arbitru din cauză că acesta l-a costat două puncte la nişte decizii anulate de Hawkeye. Mi se pare că starea asta de cazan fumegând îi prieşte lui Novak. Nu ştiu ce-l macină, dar tenisul lui e şi mai periculos atunci când e supărat pe lume.

Şi va trebui să fie supărat la maxim ca să facă faţă FEARhand-ului dezlănţuit de del Potro în cealaltă semi, contra lui Nadal. Dreapta lui Delpo este singura lovitură din tenisul profesionist care scoate din mine un „IUHUUUU!!!!” pe cât de involuntar pe atât de animat. Pentru că atunci când este lovită ca azi, dreapta lui Delpo este o minune înfricoşătoare a naturii. Serios, nu m-a mirat deloc că spre sfârşitul meciului vreo două mingi au fost retrase din motive de epuizare. De fapt, mă mir cum de-au reuşit să reziste atât.

Nadal n-a avut pur şi simplu răspunsuri la tenisul feroce al argentinianului. Şi nu pentru că Rafa ar fi jucat slab sau ar fi prins o zi proastă. Nu, Rafa a luptat cu îndârjire ca de obicei, dar loviturile lui Juan (mai ales dreapta şi apoi serviciul şi reverul) au fost imparabile. Rareori îl vedem pe Rafa ţipând la el însuşi pe teren sau trăgându-şi palme peste frunte. Astea erau gesturi rezervate meciurilor vintage contra lui Djokovic în 2011. Dar azi, Del Potro a fost impenetrabil. Deşi a avut multiple mingi de break de-a lungul meciului, Nadal n-a reuşit să profite de niciuna.

Prin felul cum a jucat azi, Delpo a răspuns întrebării mele de mai sus: cum baţi Sfânta Treime a Apărării Infinite? Uite aşa: lovind feroce ŞI ÎN ACELAŞI TIMP luând mingea repede, nedând timp de reacţie adversarului, salvând momentele potenţial delicate cu servicii laser şi necapotând psihic în momentele cheie.

Şi unul din momentele cheie a fost la începutul setului doi, când Delpo a salvat mingi de break şi apoi şi-a ţinut serviciul, iar în următorul game a jucat şi câştigat nişte mingi fenomenal de spectaculoase, făcând zigzaguri pe tot terenul şi având nişte volee-reflex pe care le mai vezi la Llodra (alt francez cu joc miraculos). La sfârşitul acestui game de meci demonstrativ, care a ridicat arena în picioare, Del Potro a făcut break-ul care avea să-i aducă avantajul necesar pentru victorie.

Bodo a asemuit odată jocul lui Delpo cu un tort care n-are glazură. Poate e adevărat. Spre deosebire de gaşca franceză, Delpo nu caută spectaculosul cu tot dinadinsul. Dar când joacă la capacitate maximă, ca azi, spectaculosul îl găseşte el singur. Şi pe Delpo şi pe noi, cu gurile căscate sau cu pumnul în aer strigând IUHUUUUU în fotoliile noastre de acasă.

Djokovic – Tsonga, highlights

Del Potro – Nadal, meciul complet