Antrenorii legende: Vor avea Federer – Edberg şi Djokovic – Becker la fel de mult succes ca Murray – Lendl?

Cine-ar fi crezut acum doi ani, când Ivan Lendl a devenit antrenorul lui Murray, că această numire va declanşa un trend şi vom vedea pe terenurile de antrenament de la Melbourne, pe lângă Lendl, şi alţi mari jucători din anii 80 şi 90? Am o vagă bănuială că cele două GS uri câştigate de Murray, dintre care unul preţiosul şi inaccesibilul Wimbledon, i-au făcut pe restul jucătorilor să ia aminte şi să pună mâna pe telefoane. În consecinţă, Chang îl antrenează acum pe Nishikori, Bruguera pe Gasquet, Becker pe Djokovic şi Edberg pe Federer. În afară de faptul că au fost toţi jucători foarte buni şi colegi de generaţie, nimic nu-i prea leagă pe aceşti foşti mari: la fel ca stilurile de joc şi personalităţile lor, traiectoriile lor după retragerea din sportul profesionist au fost foarte diferite. Unii au deschis academii (Bruguera, Chang), Becker a rămas aproape de tenis prin intermediul comentariului TV, Lendl s-a apucat de golf, iar Edberg n-a mai avut nicio legătură cu tenisul, ocupându-se cu investiţii financiare. 

E foarte clar că nu banii i-au atras pe toţi aceştia înapoi în lumea tenisului. Cum bine observa Tom Perrotta, meseria de antrenor nu-i va îmbogăţi şi, pe deasupra, programul e dur, călătoriile sunt lungi şi presiunea este mare. Atunci, ce le-a determinat pe aceste legende, cu statut şi vieţi confortabile, să intre din nou în vârtejul circuitului ATP? Despre Lendl s-a spus că l-a tentat provocarea de a-şi încerca mâna la antrenorat, ceva nou pentru el, şi de a ajuta un jucător care semăna foarte mult cu el. Edberg nu se gândise niciodată să antreneze până să sune Federer. A acceptat pentru că „Roger este o persoană aşa de specială, şi pe teren şi în afara lui şi îl respect foarte mult. Pentru că este vorba de el, am luat în considerare ideea.” Însă, înainte de accepta, l-a sunat pe fostul lui antrenor, Tony Pickard, pentru a-i cere părerea. Acesta i-a spus lui Edberg să se gândească dacă crede că poate să aducă ceva nou echipei Federer. Dacă crede că da, i-a sugerat să-i pună lui Federer două întrebări şi, dacă îl satisfac răspusurile, să accepte jobul. Pickard, intervievat de Herald Scotland, a spus că cele două întrebări rămân între el şi Edberg, dar „dacă a acceptat propunerea, înseamnă că Stefan a primit răspunsuri satisfăcătoare”.

Darren Cahill are o explicaţie interesantă pentru motivul acestor foste legende de a deveni antrenori. „Generaţia curentă este o generaţie foarte specială în tenisul masculin. Toţi aceşti foşti mari jucători sunt conştienţi de acest lucru şi vor să se implice şi ei”. Cu alte cuvinte, ce se întâmplă acum în circuitul masculin este atât de uimitor, încât fostele mari glorii nu pot sta deoparte. Top 4 sunt atât de buni deja, au depăşit atâtea limite, atâtea recorduri au fost spulberate în ultimii ani, încât a-i ajuta să devină şi mai buni devine o tentaţie, o provocare irezistibilă. Pickard susţine şi el această idee: „Cred că (Edberg) a fost fascinat de această provocare, de a vedea dacă poate să aducă ceva nou lui Federer şi să-l ajute să se îmbunătăţească. E dificil să îmbunătăţeşti jocul cuiva care a fost numărul 1 atâta timp, dar mai există tot timpul ceva de făcut”.

Care este motivaţia jucătorilor? Ce caută ei la aceste foste glorii? Să ne aşteptăm ca Djokovic să înceapă să servească ca din tun şi să plonjeze după passing shoturi? Iar Federer să joace servici-vole una două? Nu. La Australian Open, şi Djokovic şi Murray şi Federer şi-au câştigat meciurile jucând în continuare tenis marcă proprie. Ce caută ei este, după cum a spus Andy Murray, „cineva care a jucat tenis la acest nivel şi ştie prin ce trecem”. Cineva, cu alte cuvinte, care ştie ce înseamnă să joci finale de Grand Slam şi să pierzi. De patru ori la rând, ca în cazul lui Murray. Sau să le câştigi şi să le pierzi din nou, ca Djokovic. Sau să nu mai ajungi să le joci, ca Federer.

Djokovic a explicat că experienţa lui Becker de a fi jucat în finale tensionate este mai preţioasă decât sfaturile referitoare la tehnica serviciului. „Ştie exact cum mă simt, cu ce mă confrunt, ce fel de obstacole trebuie să depăşesc în momentele dificile ale meciurilor”. Todd Woodbridge, fostul mare jucător australian de dublu, analizează parteneriatul Federer -Edberg: „Dacă vrea să câştige GS-uri, Roger trebuie să joace mai tactic şi mai disciplinat, iar Stefan Edberg îl poate ajuta aici. Cred că Edberg îi poate aduce lui Federer un pic mai mult calm sub presiune, pentru că în ultimii ani, în momentele încordate din meciuri, Roger a încercat să forţeze şi asta a provocat multe erori”. Woodbridge crede că jucătorii de azi au ce învăţa de la legende în principal la capitolul mental şi la „micile şi complexele amănunte care alcătuiesc acest joc”: „Ei ştiu cum este să joci pe terenurile centrale la Wimbledon sau Australian Open şi cum te vei simţi şi te pot ajuta cu experienţa lor. De 10-15 ani sunt atâţia antrenori în circuit care habar n-au ce vorbesc, n-au niciun pic de tărie de caracter, sunt yesmeni care spun doar ce vrea jucătorul să audă şi nu ştiu de ce abilităţi e nevoie pe teren. Se comportă aşa pentru a-şi păstra jobul, pe când aceşti foşti mari jucători nu-s interesaţi de bani, ci de a-i ajuta pe jucătorii lor să obţină rezultate. E o mare diferenţă”.

Alt aspect este că toţi aceşti mari jucători au fost idolii elevilor lor în copilărie. Nu contează că Federer are 17 GS-uri şi Edberg „doar” 6. Federer l-a admirat pe Edberg când era copil: “Acelea sunt vremurile de care-mi amintesc de la televizor. Asta mă încântă, că pot să petrec timp cu el. Asta a şi fost ideea. Şi dacă n-ar fi mers, măcar aş fi luat câteva cine plăcute cu el şi aş fi petrecut timp cu un erou al copilăriei mele. E suficient pentru a-mi creşte motivaţia”. Andy Murray spunea că atât de mare era admiraţia sa pentru Lendl, că la început voia să-l impresioneze nu numai în meciuri, ci şi la antrenamente. Mai în glumă mai în serios, Murray a zis că nici cu prietena lui nu a făcut atâtea eforturi. Această admiraţie şi respect au un singur motiv. Edberg, Becker, Lendl sunt din „aceeaşi ligă” cu Federer, Djokovic, Murray: liga campionilor. De aceea au suficientă autoritate pentru ca elevii lor să-i asculte. Oamenii au câştigat GS-uri în repetate rânduri, sunt parte din acea specie rară care are nevoie, cum spunea Federer „să dovedească lumii, fanilor, experţilor dar mai ales sieşi, cu fiecare meci jucat, că pot”.

Murray, care este cel mai experimentat în colaborarea cu o fostă legendă şi cel care până acum a şi cules roadele acestei colaborări, subliniază: „Nu contează cât de mare sau celebru e antrenorul, tot jucătorul trebuie să depună efortul. Până la urmă e vorba de cât munceşte sau nu jucătorul”. Eu aş adăuga la asta că jucătorul, ca să fie inspirat să muncească, trebuie să aibă o afinitate cu antrenorul; să împărtăşească o abordare comună a problemelor, o filozofie asemănătoare de viaţă. Andy Murray a împărtăşit filozofia lui Lendl, o combinaţie de muncă şi stoicism. Djokovic, în ciuda clovneriilor şi ghiduşiilor lui este unul dintre cei mai structuraţi tenismeni pe care i-am vazut şi a declarat că acesta este elementul comun dintre el şi Boris: ”disciplina nemţească şi faptul că ţine ca lucrurile să fie făcute cum trebuie”. Edberg a răspuns cererii lui Federer pentru că a simţit o afinitate cu el. „Principalul motiv este că îi place Federer şi se înţelege bine cu el”, a declarat Tony Pickard.

La fiecare meci miza este mare pentru toţi jucătorii, dar este şi mai mare pentru campioni. Uneori, am impresia că la fiecare finală de Grand Slam, ambii combatanţi joacă nu numai cu cupa respectivă pe masă, ci cu toate trofeele pe care le-au câştigat anterior în carieră. Toate sunt puse în discuţie şi trebuie reconfirmate la fiecare finală. Şi cu cât ai mai multe, cu atât e povara mai mare. Federer: „Speri că te vei ridica la nivelul aşteptărilor fanilor şi că vei face un show bun, deşi este mult mai mult decât un show, sunt multe în joc: istoria, recorduri câteodată, un meci bun, victoria sau înfrângerea, respectul. E totul sau nimic. Asta pune lucrurile în mişcare şi ţine focul aprins, şi de asta oamenii vin cu miile pe stadioane şi sunt interesaţi de sport”.

După finala demoralizatoare pierdută la Federer la Wimbledon în 2012, Lendl i-a spus lui Murray atât: „Ai făcut un meci bun. La cât vrei să te antrenezi mâine?” Cred că propoziţiile astea două, spuse de Lendl i-au dat lui Murray mai multă speranţă decât o analiză de o oră a unui antrenor obişnuit. Ivan Lendl, un om care ştie ce înseamnă un meci jucat bine, crede c-ai făcut un meci bun: un mare vot de încredere. Şi îţi transmite mesajul că te afli pe drumul cel bun în ciuda înfrângerii, că trebuie să continui antrenându-te şi la acel antrenament el se va afla alături de tine: o mare dovadă de susţinere. Câteva săptămâni mai târziu, Murray câştiga Jocurile Olimpice şi apoi primul lui Grand Slam la US Open. Bineînţeles, s-ar putea ca povestea de succes a lui Murray cu Lendl să nu se repete şi pentru ceilalţi. Dar s-ar putea să se repete. Oamenii aceştia au o aură – doar simpla lor prezenţă poate fi suficientă pentru a schimba lucrurile.