Andy Murray trăiește cu altă perspectivă a doua lui carieră. „Sunt atâția jucători care iubesc acest sport fără să câștige niciodată turnee mari. Nu mă deranjează să fiu unul dintre ei”
Andy Murray a primit un cadou nesperat – posibilitatea unei a doua cariere, și tratează acest lucru cu respectul cuvenit, dar și cu ambiția unui om care este obișnuit cu performanța și succesul. ”Sunt conștient că sunt oameni în situații mai grele decât a mea. Dar am muncit toată viața ca să devin jucător de tenis. Doar asta am făcut, de când mă știu. Când nu am mai putut să fac asta și nu știam dacă mă voi putea reîntoarce, mi-a fost foarte greu.”
Jocul lui Andy Murray a fost un gust dobândit cu greu în cazul meu – un fel de mâncare care a necesitat ani și ani de încercări înainte de a-mi intra în meniu. Mult timp n-am înțeles care-i treaba cu britanicul: vedeam un tip cu părul vâlvoi, care alerga împiedicat și plimba mingea de colo-colo, iar apoi se stropșea la loja proprie. A trebuit să-l văd live ca să înțeleg că exista o metodă în toată nebunia: niciuna dintre lovituri nu era trimisă la întâmplare, iar în spatele varietății și deplasării epuizante stătea una din cele mai diabolice și ascuțite minți din tenis.
Murray a dispărut cam doi ani din tenisul la nivel înalt; problemele la șold, cuplate cu accidentările sporadice ale celorlalți Big 3, Wawrinka și Del Potro au făcut loc pe meniu unui amestec eterogen de NextGen, care ne-au dus cu zăhărelul câte un turneu două doar ca să ne lase baltă câteva luni mai încolo. Urmărind revenirea lui Murray la simplu în aceste săptămâni asiatice, am realizat că tenisul la nivel înalt a fost mult mai sărăcăcios fără el. Britanicul avea un loc bine stabilit în ecosistemul ATP: era un test serios și un obstacol în plus în drumul către titluri și pentru cei mici, dar și pentru cei mari.
