Andy Murray: Eroul greu de iubit se întoarce acasă

Andy Murray s-a împrietenit, în sfârşit, cu Marea Britanie. Şi, s-ar putea, cu sine însuşi. Îi prieşte. Dovada este semifinala olimpică câştigată triumfal ieri pe un Centre Court vulcanic împotriva lui Djokovic (75 75), meci în timpul căruia a trebuit să mă frec la ochi după multe din execuţiile incredibile ale lui Murray versiunea 2.0.

La sfârşitul meciului, cu răsuflarea tăiată, gura căscată şi pulsul cam haotic, m-am întrebat, clipind:  Cine este acest demon albastru care atacă retururi cum atacă un tigru o antilopă nevinovată, care loveşte dreapta de parcă e  Del Potro după zece Red Bull şi care se aruncă după volee mai ceva ca Boris Becker în vremurile lui de glorie?

Este Andy Murray, dar un Andy Murray care nu mai joacă singur împotriva tuturor. Este un Murray care a aflat cât de mult îţi dă aripi să joci pentru ţara ta. Pentru că nu mai eşti singur.

De-a lungul carierei sale, Murray şi-a făcut datoria pe teren, dar atât şi nimic mai mult. Jocul său, ca şi atitudinea faţă de public şi presă au fost mereu controlate, mereu ţinute în frâu. Emoţiile pe care Murray le arăta pe teren erau tot timpul bazate pe un grad mai mic sau mai mare de frustrare. În conferinţele de presă, Andy mormăia cu o voce monotonă şi fără mimică, indiferent dacă pierdea sau câştiga. Era de parcă Andy Murray se opunea cu înverşunare ca publicul să-l placă. Nu-şi arăta niciodată partea vulnerabilă, partea de emoţie pură şi sinceră atât de necesară pentru ca altor fiinţe umane să le pese de tine.

Asta până la finala de anul acesta de la Wimbledon. Celelalte trei finale de GS pierdute (două la AO şi una la USO) fuseseră jucate pe teren străin. Dar aceasta era acasă. Şi britanicii, chit că poate si-ar fi dorit să aibă şi ei un jucător mai uşor de iubit, cineva gen Roger Federer, s-au raliat cu mic cu mare în spatele lui Murray.

Susţinerea necondiţionată şi constantă este ceva care dezarmează şi dărâmă cel mai mare scepticism. Andy Murray este un morocănos, dar este de asemenea inteligent şi sensibil. Suportul înflăcărat al britanicilor nu l-a lăsat rece. Şi pentru prima oară din 465 BC, finala de la Wimbledon a avut anul acesta şi un jucător din ţara gazdă. Iar odată ajuns în finală, Murray a vrut să joace bine, în primul rând pentru ei, pentru suporteri.

Spre deosebire de celelalte trei finale de GS jucate, pierdute toate în trei seturi fără drept de apel, în finala de anul acesta Murray a luptat şi l-a forţat pe Federer să joace cel mai bun tenis al său ca să-l bată. I-a luat primul set şi un break şi l-a împins pe cel mai bun jucător din toate timpurile cu spatele la zid. Roger a avut nevoie de o pauză, închiderea acoperişului şi toată experienţa lui pentru a întoarce meciul. Federer a câştigat titlul, dar Andy Murray a câştigat ceva la fel de important: inimile britanicilor şi respectul fanilor din toată lumea.

Discursul lui Murray de la finalul meciului, în care a plâns şi a făcut tot stadionul să plângă şi să aclame minute în şir, a fost pentru prima oară când Andy a arătat  în public emoţie şi o vulnerabiliate fără ironie sau sarcasm. Asta pentru că ştia că nu are ce să-şi reproşeze. Luptase la maxim, şi fusese bătut de un jucător mai bun.

Valul de reacţii apreciative a continuat şi după Wimbledon. Ceva se schimbase în dinamica relaţiei complicate dintre Murray şi publicul britanic. Pentru prima dată, Murray acceptase ajutorul lor şi pentru prima dată îi lăsase să-l vadă aşa cum era. Iar ca răsplată, publicul i-a arătat că nu e neapărat nevoie să fii singur pe teren. La Wimbledon şi la aceste Jocuri Olimpice, publicul britanic i-a arătat cum e să fii ajutat, purtat, ridicat şi împins dincolo de limitele pe care ţi le cunoşti. Pentru că ce-am văzut ieri a fost un Andy Murray care a jucat dincolo de el. Şi a avut curajul s-o facă până la sfârşitul meciului, indiferent dacă pierdea sau câştiga puncte.

Ieri am văzut un Murray fizic, exploziv, hrănindu-se din energia publicului, cerând-o, arătând reacţii dincolo de grimasele cu care ne-a obişnuit. Am văzut un Murray care lovea cu atâta abandon, de parcă fiecare lovitură era ultima din viaţa lui. Am văzut strigăte, căzături, palme consecutive peste frunte, mâini în şold, în cap, pumni strânşi, înjurături, încurajări.  Pentru prima dată în cariera sa, Andy Murray l-a depăşit pe Novak Djokovic şi la capitolul joc, şi la capitolul expresivitate. Iar la sfârşit, după câteva momente de stupoare înlăcrimată, a urmat un zâmbet larg şi fericit şi o ieşire triumfală, ca un gladiator învingător în uralele cazanului fierbinte care devenise Centre Court.

Andy Murray a aflat ce înseamnă să joci ca un erou. Şi îi place. Roger Federer, un alt erou ceva mai consacrat al timpurilor noastre, ar trebui să ia aminte. În finala de mâine ambii jucători vor juca pentru ceva mai mare decât ei. Un întreg stadion le va reaminti acest lucru, în fiecare clipă, tot meciul. Iar dacă va câştiga mâine aurul olimpic, s-ar putea să fie victoria pe care Andy Murray a căutat-o toată cariera lui.