Amadeus, ștrengarul. Sau cum s-a văzut și simțit antrenamentul lui Federer dintr-un alt unghi

Dragă Camelia,

Ți-am citit și recitit superbul text despre ultimul antrenament on-line al lui Federer. L-am luat ca pe un imens chiot de bucurie că Roger revine, că e în formă, că se amuză cu admiratorii, că la vita e bella. Am apreciat mult și invitația adresată cititorilor de a urmări și ei, “în direct”, selfie-urile marelui maestru. Îți scriu nu doar pentru a-ți mulțumi pentru acest minunat colind (Crăciun fericit tuturor!), ci și pentru că m-a electrizat ghidușia unei descrieri.

Am avut șansa să fiu acolo și să-l revăd de aproape. Am bătut zilnic câte șase kilometri (trei dimineața, trei după-amiaza) până la terenurile de la Al-Qsar unde știam că obișnuiește să se mai antreneze și unde l-am mai urmărit cândva. (Paranteză la paranteză, mi-au plăcut mult Irina Begu și echipa ei extrem de serioasă și motivată, m-a încântat antrenamentul lui Lucas Pouille, dar Svetlana Kuznetsova și Jelena Jankovic nu m-au dat pe spate, emoticon, 6-1 la rusoaică, set amical). Gardianul bazei, un indian simpatic, m-a învățat pe de rost și, probabil cu necazul Petrei Kvitova în minte și, văzând în mine un potențial agresor (ăsta vine cam des, are ceva necurat în cap), m-a avertizat mereu că ‘geaba domnu’, Federer a fost săptămâna trecută și-acuma e plecat, sigur nu se mai întoarce. Un fel de conașu’ nu-i acasă, nu mai întrebați, gata. În ultima zi a șederii mele la Dubai însă, prin minune, conașul a revenit.

Da, ai dreptate, a fost-și este exact cum formidabil l-ai descris tu: un ștrengar. Chiar așa: amuzat și amuzant, hâtru, plin de chef și de talent, terapeutic (cum bine ziceai), poante cu Lucas, c’mon-uri înspre chibiții de pe margine, tachinări la adresa echipei de filmare (Roger, give me two minutes to check something. Ok, I’ll give you five). N-o să plictisesc cititorii acestei depeșe deschise cu analiza antrenamentului (accesibil pe terenul digital) și nici cu superlativele devenite clișeice despre conaș și conacul lui.

Doar două gânduri-întrebări-reflecții la care m-au trimis ștrengăreasca ta descriere.

Primul. Mă uitam la el cum se mișca la încălzire și executa cu acuratețe și disciplină toate exercițiile compuse și dirijate de Paganini. (Da, chiar sună bine, Paganini-dirijor). Văzându-l, știi care a fost prima-primă întrebare-revelație coaptă de mintea mea năroadă? Nu știi, îți zic io: ce-i mai trebuie, dom’ne -îmi spuneam- să asude atâta, nu-i ajunge câta mai gloria? Când îl priveam sprintând dintr-un colț în altul la indicațiile șefului preparator și rașchetând asfaltul în frânare, simțeam cum mă dor brusc proprii genunchi și-mi aminteam subit de protestul lui Paraschiv-Nilă-Achim (care oare?) la adresa lui Moromete-tatăl: ce-ai cu mine, bă, ce mai vrei, nu ți-am muncit destul? Și mintea mea năroadă m-a transformat pe loc în regizorul scenei în care el, Forever-Number-One, se întoarce spre Paganini, spre Ljubicic, spre Lucas, spre mine, spre tine și spre lumea-ntreagă și strigă, la fel de apăsat ca-n meciul cu Haas de la Roland Garros-ul visurilor lui (acel Tais-toi!, ți-l amintești, desigur), și strigă, așadar, ce-aveți cu mine, bre, ce-aveți, nu v-am muncit destul? Iar gândul ăsta tâmpit s-a risipit, dragă Camelia, când i-am văzut mina și inima. Ai perfectă dreptate, e un imens ștrengar, iar fața lui zâmbea către Paganini, către tine și către lumea-ntreagă așa cum hohotea Mozart în fața lui Salieri și zicea Salieri dragă, eu nu muncesc, ceea ce fac eu nu se cheamă muncă pentru simplul motiv că, atunci când se presupune că-s la trudă, eu, grație unei stări, starea de grație, nici nu știu cum trece timpul. Iar revelația asta mi-a trântit palma peste tâmpla mea năroadă și m-a făcut să înțeleg că expresia scandată și susținută de admiratori, “genius at work”, e, și ea, o oximoronică nerozie.

Al doilea. Conașul a jucat cu musafirul Lucas patru ghemuri. Trei la unu pentru gazde. Scorul nu contează, evident. Ce-am înțeles eu însă din ce-am văzut sunt două lucruri. Primul, un adevăr notoriu: forehand-ul, reverul și slice-ul lui Federer nu există. Al doilea, că cei 13 ani pe care Roger îi are în plus față de adversarul său se traduc, din păcate, într-o secundă în minus. Magician cum e, Federer își ascunde anii în joben și scoate din pălărie, prins de urechi, ștrengarul ghiduș și mega-talentat pe care l-ai fotografiat tu. Și repetă figura asta la fiecare apariție, mereu-mereu-mereu. Ieri însă, pentru prima oară de când îl urmăresc, Iepurilă a fost extras din joben cu o secundă de întârziere. Ceea ce mă face să mă tem (sper din suflet să fie o simplă și nefondată temere) că anul care stă să înceapă va scoate la iveală, ușor-ușor, anii.

Și, confruntat cu anii, magicianul Amadeus nu va avea decât un singur răspuns: eu, grație unei stări, nu știu, chiar nu știu, cum trece timpul.

* Florentin Țuca este avocat, Managing Partner la Ţuca Zbârcea & Asociaţii și Special Guest pe Treizecizero.ro.