„Am venit s-o văd pe cea mai bună fată a noastră, a României.” Cum a fost la ceremonia de primire a Simonei Halep pe Arena Națională 

Andreea Giuclea | 12 iunie 2018

Poate că nu așa trebuia să înceapă prezentarea unui trofeu de Grand Slam – primul după 40 de ani – și poate nu asta era primirea pe care o merita Simona Halep, câștigătoarea lui. Nici primirea pe care oamenii veniți pe arena națională – unii pentru prima oară – voiau să i-o ofere, dar e primirea pe care i-au putut-o face azi. Pentru că așa e „țara noastră în care ai revenit”, cum i-a spus Firea pe scenă. O țară divizată, în care bucuria, oricât de mare, nu poate fi deplină, în care în ziua în care ea a câștigat, acasă se organizau mitinguri, în care oamenii din tribune se iau la ceartă pentru că nu văd unii de alții, apoi cântă cu toții imnul.

Au fost mulți copii luni seară pe Arena națională. Copii cu rachete de tenis în mână, copii cu triciclete, copii de mână cu bunici, copii în tricouri de fotbaliști, veniți direct de la antrenamentele de fotbal, copii în cărucioare sau pe umerii părinților, copii fluturând steaguri tricolore sau rochii înflorate. Au fost copii prea mici să înțeleagă ce caută pe cea mai mare arenă a capitalei într-o seară caniculară de vară în care nu e niciun meci, dar și copii care s-au agățat de garduri, s-au urcat pe scaunele galbene și roșii și și-au lungit gâturile spre teren, întrebând obsesiv: Unde e Simona? Când vine Simona? O să joace Simona? Vreau s-o văd pe Simona.

Când Simona a apărut, în sfârșit, pe teren, în echipamentul în care cu două zile înainte jucase și câștigase trofeul de la Roland Garros, pe care îl ținea strâns în mâini, copiii probabil că n-au înțeles de ce cei 15-20.000 de oameni din jur au huiduit și au fluierat, în loc să aplaude. 

Dar pe Arena Națională nu erau doar copii. Erau și părinții lor: părinți visători care ar vrea ca fetițele lor să ajungă campioane, deși știu că „trebuie să te naști cu ceva să fii ca ea”, sau părinți realiști care-și duc copiii la sport pentru disciplină și spirit de echipă; părinți veniți direct de la antrenamentele copiilor, de la joburi, sau părinți fără joburi; părinți tineri sau mai în vârstă, chiar și părinți cu probleme de sănătate, care au venit cu greu prin căldură, pentru că „a fost un vis pe care l-am trăit alături de ea”.

Aproape toți acești părinți au huiduit când, lângă Simona Halep, pe gazonul arenei neționale a apărut primarul Bucureștiului, Gabriela Firea, care a urcat pe scenă înaintea sportivei pe care veniseră s-o vadă, i-a dat niște „plachete omagiale” și a încercat să țină un discurs. Au huiduit-o pentru că „politicul nu trebuie să se implice în sport”, cum ne-a spus Nicolae, de 34 de ani. „Adică ar trebui să se implice pentru infrastructură, pentru alte chestii mai importante, nu pentru imagine.” Au huiduit-o pentru că „a refuzat să-i pună Simonei Halep la dispoziție o piață pentru a sărbători; și pentru declarația lui Liviu Dragnea de duminică, când a spus că mitingul PSD a fost o reușită mai mare decât a Simonei Halep”, spune Bogdan, 43 de ani. Și pentru că „atunci când ai un simbol îl tratezi ca atare”, spune Liliana, mama unei atlete de 14 ani: „Victoria ei a însemnat mult pentru sportul românesc și pentru România. Ați văzut, politicul a fost huiduit, sportul aplaudat.” 

Poate nu așa trebuia să înceapă prezentarea unui trofeu de Grand Slam – primul după 40 de ani – și poate nu asta era primirea pe care o merita Simona Halep, câștigătoarea lui. Nu era nici primirea pe care oamenii veniți pe arena națională – unii pentru prima oară – voiau să i-o ofere, dar e primirea pe care i-au putut-o face azi. Pentru că așa e „țara noastră în care ai revenit”, cum i-a spus Firea pe scenă. O țară divizată, în care bucuria, oricât de mare, nu poate fi deplină, în care în ziua în care ea a câștigat, acasă se organizau mitinguri, în care oamenii din tribune se iau la ceartă pentru că nu văd unii de alții, apoi cântă cu toții imnul.

E și țara în care sportivii sunt iubiți cu o intensitate pătimașă, și poate niciunul mai mult decât Simona Halep, care a spus mereu lumii că e mândră că vine din România. A spus-o și luni seară, după ce Firea a părăsit scena și i-a lăsat microfonul.

„Sunt foarte mândră că sunt româncă, așa cum spun mereu. [Și noi!, s-a auzit pe un rând îndepărtat]. Aceste performanțe sunt 100% din țara noastră. Mereu m-am antrenat aici, am crescut aici și mereu am crezut că chiar dacă provin dintr-o țară mai micuță, se poate face o performanță mare. Peste tot unde merg în lume am un public numeros și călduros, la Paris toți mi-au spus că nu s-a mai întâmplat în istoria turneului să se cânte imnul unei țări, să se rostească și cuvintele. (…) Știm bine că nu avem un sistem foarte dezvoltat în sport, dar îi mulțumesc României pentru tot ce mi-a oferit până acum și vreau să cred că o să mai avem mulți campioni. Sper ca acest trofeu să fie începutul unei noi generații de campioni, și în alte sporturi.”

Pe cât de mare a fost revolta revărsată asupra politicienilor, pe atât de mare a fost bucuria care a cuprins arena după plecarea Gabrielei Firea, când cei veniți au putut în sfârșit s-o sărbătorească pe „cea mai bună fată a noastră, a României”, cum a spus o participantă. A fost o bucurie a copiilor, dar și a adulților, care au aplaudat-o îndelung – când s-a apropiat de microfon, când a mulțumit familiei care a susținut-o zi de zi, și tuturor antrenorilor care au pus o cărămidă la performanța ei, când a vorbit de cei 20 de ani de muncă care au adus-o aici. I-au scandat numele, i-au făcut poze, au privit-o cu drag, cu iubire și cu recunoștință. Pentru că părinții n-au venit doar pentru copiii lor, ci și pentru ei. Pentru că Simona nu e un model doar pentru copii, iar de bucuria adusă de sport nu au nevoie doar cei mici. 

„Victoria ei înseamnă multe pentru România”, ne-a spus Bogdan Șandric, 43 de ani, manager cultural. „La nivel sportiv, nu cred că e nevoie să spun, o să-i ambiționeze pe mulți. Iar dincolo de sport, românii mai aveau nevoie de o victorie așa. Ca la box, când Bute îi bătea pe alții, și noi simțeam că îi batem. E un sentiment din ăsta tâmpit, patriotic. România are nevoie de victorii, de bucurie. Și când pierd ei, simți că ai pierdut tu și atunci te răzbuni pe ei, ce să faci. Eu cred că e firesc, cred că oamenii care se supără pe Bute sau pe Halep ar trebui înțeleși.”

Am întrebat câțiva părinți ce le place și ce au învățat de la Simona Halep. „În primul rând, ambiția. A avut momente când a căzut și s-a ridicat, a fost foarte luptătoare”, spune Daniel Mirea, care are 44 de ani, lucrează într-o fabrică și visează ca fata lui, Florentina, care acum are patru ani, să ajungă ca Simona. Florentina avea doar câteva luni când părinții au luat-o cu ei la Otopeni, s-o vadă pe Simona, acum patru ani. Halep abia intrase în Top 10, abia începuse să urce, și Daniel nu credea atunci că o să ajungă pe 1 sau o să câștige un Grand Slam. A urmărit-o de atunci aproape meci de meci, a suferit la înfrângerile ei, iar pentru cum a trăit meciul de sâmbătă spune că nu are cuvinte. „Aproape că-ți dau lacrimile când vezi momentele alea, când s-a dus la părinți, sunt momente frumoase pe care nu poți să le uiți.” Ce-a învățat soția lui, Mariana, de la Simona? „Că nimeni nu e perfect și că trebuie să lupți până la capăt. Să nu renunțăm.” 

La finalul celor 30 de minute de aplauze, muzică și confetti, cei 15.000 de oameni care i-au cântat You’re simply the best și-au luat copiii de mână și au plecat spre case, de unde sunt convinși că o vor mai vedea câștigând și alte turnee de Grand Slam, „acum că s-a descătușat”. Câteva zeci au mai zăbovit pe scările de la intrare încă vreo oră. Unii sperând s-o vadă la ieșire și să prindă o poză, alții discutând despre ce tocmai se întâmplase, despre manifestațiile de sâmbătă și situația din țară, alții întrebându-se resemnați: „Dacă și marilor sportivi li se pun piedici, dacă și Simonei Halep, ce pretenții să mai avem noi?”. Au rămas în gând și cu aplauzele, și cu huiduielile, și cu bucuria pe care au simțit-o când au văzut-o câștigând, și cu problemele lor de zi cu zi; dar au rămas și cu cuvintele pe care tocmai le auziseră de la cea mai bună tenismenă a lumii, pe care au văzut-o câștigând, dar și pierzând, luptându-se cu proprii demoni și învingându-i, depășind dezavantaje fizice, fiind criticată și acuzată că nu poate: „Sper să avem cât mai multă încredere în noi și să credem că avem forța să facem orice ne dorim. Dar trebuie să visăm întâi.”

 

Fotografii de Răzvan Păsărică / Sport Pictures

***

Albumul foto „Simona de păstrat” – cele mai bune fotografii din cariera liderului mondial – este disponibil în ediția a doua, într-un număr limitat! ULTIMA PARTE A STOCULUI

Ce ai în plus în tirajul al doilea:

– conținut nou: 16 pagini în plus. Sunt 160 în total acum;
– o copertă modificată, cu imaginea care a făcut înconjurul lumii după victoria cu Kerber de la Melbourne;
– cu toate astea, prețul nu se modifică: rămâne același ca la prima ediție!

Albumul este disponibil ÎN STOC, asta înseamnă că ajunge la voi foarte repede după plasarea comenzii. Ia-ți unul de AICI.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi