„Am dat pagina, e un nou capitol”. Andreea Mitu, despre cum devine posibilă revenirea în sportul de performanță după ce a devenit mamă

În noaptea dinaintea finalei de dublu de la BRD Bucharest Open, Andreea Mitu s-a trezit pe la patru. De la căldură și adrenalină, n-a mai putut să adoarmă. S-a uitat la un serial, apoi a început să-și scrie discursul de mulțumire. Nu face asta de obicei, dar a vrut să fie ceva special, pentru că era în finala unui turneu WTA care se juca acasă, la doar șase luni de când a devenit mamă; l-ar fi spus indiferent dacă pierdea sau câștiga. Știe că se emoționează la discursuri și de o vreme lucrează cu un mental coach pentru a-și gestiona partea emoțională.

Împărțind jumătate de teren cu Irina Begu, le-au învins Danka Kovinic și Maryna Zanevska cu 6-3, 6-4. După premiere, cu trofeul rotund într-o mână și microfonul în cealaltă, le-a mulțumit spectatorilor, pentru că le-au încurajat în ciuda căldurii, Irinei, pentru că a acceptat să joace împreună, și echipei sale.

„Dacă cineva îmi spunea că o să câștigăm, nu credeam”, a mai spus înainte să înceapă să plângă. „Mă bucur foarte mult să câștig aici, acasă, după trei luni de tenis, de cand am început”, a adăugat, printre lacrimi. „E incredibil și vă mulțumesc.”

"I felt very strong sharing a title with my son – a lot of joy and strength."

In front of her home crowd, Andreea Mitu won her first WTA title since giving birth in doubles at the @BRDOpen –> https://t.co/KCCAM0WGyj pic.twitter.com/dppZ14dQO8

— WTA (@WTA) July 22, 2018

Nu e prima oară când își arată emoțiile. A mai plâns după finale, pierdute și câștigate. Spune că e modul ei de a se elibera de încărcătura emoțională, pe care o acumulase în timpul săptămânii încercând să n-o dezamăgească și să se ridice la nivelul Irinei, dar și în cele trei luni de când muncește să revină în sportul de performanță după ce-a devenit mamă.

„A fost o perioadă grea și n-am vrut să dezamăgesc, ea este la alt nivel, joacă foarte bine. E prima oară când am jucat împreună și am vrut pe cât posibil să mă ridic la nivelul ei. Am pus presiune pe mine, dar nu e ceva negativ, mereu sunt așa, vreau mereu mai mult de la mine”, mi-a spus o săptămână mai târziu, într-o cafenea. Venise direct de la antrenament, după ce îl luase pe Adam de la bonă. Așa se împarte, de șase luni, viața ei: între antrenamente la Arcul de Triumf sau la Baza Voinicelu și vaccinuri; între mâncarea blenduită pe care i-o pregătește lui Adam și shake-ul proteic pe care îl bea pe fugă: între stretching pe iarbă lângă păturica lui Adam și interviuri cu girafa Sofia pe masă.

Vedem destul de rar sportive în rolul lor de mame, mai ales într-un mod public. Când handbalistele câștigă medalii la Campionatele Mondiale, nu le vedem și lacrimile din autocar atunci când se uită pe telefon la înregistrări cu serbările de Crăciun ale copiilor lor, de la care lipsesc. Când canotoarele cucereau medalii olimpice, nu le vedeam pantofii ascunși de copii prin casă, ca să nu mai plece în cantonamente.

De câteva luni, o vedem însă pe Serena Williams vorbind deschis, prin toate platformele pe care le are la dispoziție, despre cum împacă ea maternitatea și sportul de performanță. Despre problemele avute la naștere, despre alăptare, despre durerile de dinți, despre dificultatea de a slăbi, despre conflictul interior dintre identitatea de mamă și cea de sportivă. „Îmi adaptez familia la tenis sau tenisul la familie? Nici nu știu sigur care e diferența. Sunt o mamă care își duce copilul de șapte luni în Europa pentru o călătorie de afaceri foarte lungă. Normal că o să am mult sprijin, sunt norocosă, dar e o schimbare mare”, spunea recent în documentarul HBO „Being Serena”, înainte să plece din Florida pentru sezonul european de zgură.

Sigur că „Serena e Serena”, cum spune Andreea, care preferă să se uite la „oameni mai normali” pentru inspirație – spre exemplu, la Tatjana Maria din Germania, care călătorește cu fetița ei de patru ani, Charlotte – , dar discuția e importantă. În martie, erau doar patru mame în Top 100, în timp ce în circuitul masculin sunt 20 de tați. Doar trei jucătoare au câștigat un Grand Slam după ce-au devenit mame – Margaret Court, Evonne Goolagong Cawley și Kim Clijsters – și doar turneele mari oferă creșe gratuite.

Andreea spune că i se pare normal să revină la ce-a făcut înainte, în timp ce-și crește copilul. După ce i-am urmărit revenirea prin postările din social media, după ce-am văzut-o împingând căruciorul pe aleile umbrite de la Arene între antrenamente și interviuri și sărbătorind cu Adam pe teren victoria, am rugat-o să-mi povesteasă pe larg despre cum au decurs ultimele șase luni, cum se adaptează dublului rol în care se găsește, și cum își vede cariera – trecută și viitoare.

De la zero

„Am dat pagina, e un nou capitol”, spune despre perioada prin care trece acum, la 26 de ani. „Am luat-o de la zero. De la zero la dublu, de la zero la simplu, de la zero și cu Adam.”

Când a aflat că e însărcinată, era în afara Top 300 și nu putea să-și înghețe clasamentul. Fizic, mai putea juca câteva luni, dar mental nu. Nici nu s-a antrenat în timpul sarcinii decât de câteva ori. Și-a luat însă carnetul de șoferi, a terminat facultatea, a făcut un curs de franceză și a profitat că de pauza mentală de la tenis, care n-a fost una negativă, cum li se întâmplă sportivilor când sunt accidentați.

Nu era în cea mai bună etapă a carierei. După ce în 2015 intrase în top 100 (a urcat până pe 68), jucase optimi la Roland Garros și o învinsese pe Eugenie Bouchard (atunci locul 7 WTA) în FedCup, aducând României calificarea în Grupa Mondială după 34 de ani, a urmat o perioadă de declin. Și-l explică prin ascensiunea rapidă, care nu i-a dat timp să-și calculeze mai bine următorii pași. „Totul s-a întâmplat mult prea repede, am ajuns în Top 100 în mare parte din ITF-uri și am făcut trecerea la WTA, unde jucam numai tablou, numai cu fete clasate între 40 și 70, la același nivel. Pierdeam meciuri foarte strânse, multe în decisiv, în primul tur, și mi-am pierdut puțin încrederea. Chiar dacă jucam la turnee mult mai mari, e altceva să ai un flow de meciuri câștigate, chiar dacă la un nivel mai mic. Cred că aici a fost o greșeală pe care am făcut-o și eu, și echipa mea, în cum am ales calendarul competițional. Poate trebuia să mai merg și la ITF-uri, dar e normal când ajungi acolo să nu prea mai vrei să te întorci, vrei să profiți din plin și să participi la toate turneele, că nu știi ce se întâmplă. De exemplu, mie îmi pare rău că nu am jucat Indian Wells niciodată și o singură dată la Miami. Cu siguranță acum am experiență și am învățat din greșeli și știu cum să manageriez situația în cazul în care voi ajunge acolo iar.”

Chiar dacă nu lega victorii, la antrenamente simțea că tenisul ei progresează. „Din punct de vedere al jocului, totul era foarte bine. Suntem într-un continuu progres, chiar dacă mai avem și zile proaste. Doar nu ne antrenăm degeaba.”

După ce în 2017 avusese două accidentări consecutive – o fisură la degetul mare de la mâna dreaptă, chiar înainte de Australian Open, și probleme la umărul stâng –, se simțea deconectată și căzuse în afara Top 300.

Primul meci

A știut mereu că, după naștere, se va întoarce pe teren. La trei săptămâni, era în sală, făcând recuperare pentru încheieturi. După încă o săptămână, era din nou în fața fileului. A început cu 20 de minute, de trei ori pe săptămână, ca în primii ani de inițiere, în Titan. În martie a făcut varicelă, pe care i-a dat-o și lui Adam, și a amânat revenirea la turnee. Primul meci a fost la început de mai, în Ungaria. Nu se simțea total pregătită, dar voia să vadă la ce nivel e și cât mai are de muncit. A simțit dureri la spate și după primul set voia să renunțe. A pierdut cu 6-3, 6-2 și s-a întors în sala de fitness. Antrenorul Victor Crivoi și preparatorul fizic au pus-o la muncă, iar următoarea lună a avut febră musculară în fiecare zi. „Ajungeam seara terminată și a doua zi mă trezeam cu febră peste tot, abia mă dădeam jos din pat.”

Recunoaște că înainte nu era mereu implicată 100% în timpul antrenamentelor, dar acum vede o schimbare. „Înainte poate aveam momente când renunțam mult mai ușor – la antrenament, daca începeam să obosesc, la pregătire fizică, dacă era mult prea greu, în meciuri aveam momente în care renunțam poate și fizic, poate și mental, când mă loveam de anumite hopuri. Înainte eram singură, era altceva și poate angajamentul meu nu era mereu 100%. Așa am fost mai tot timpul, poate și talentul și ușurința cu care joc sunt de vină, dar acum nu mai e cazul. Am zis că acum strâng din dinți, nu mai comentez. Am pierdut un an de tenis și trebuie recuperat. Îmi doresc foarte mult să revin. Nu fac din asta o obsesie, dar sunt foarte motivată și determinată și nu cred că poate să mă oprească ceva.”

A înțeles că nu mai muncește doar pentru ea. Că orele în care lipsește de lângă Adam sau în care îl ia cu ea la antrenamente, la sală, pe stadion, la turnee, trebuie folosite cât mai eficient. Nu mai are o zi întreagă pentru tenis, ci două ore pe teren dimineața și o oră jumătate de pregătire fizică după-amiaza, și e important să nu mai întârzie, să nu se oprească, chiar dacă i-e greu să fie mereu concentrată. Pentru că nu mai e responsabilă doar de timpul ei, ci și de al lui. „Îl chinui și pe el puțin. Bine, are programul lui, nu ne abatem de la absolut nimic. Dar ăsta e jobul și asta fac și nu pot să-mi bat joc nici de timpul lui.”

Primele trofee

După luna de pregătire, după febra musculară zilnică, după serile în care ajungea acasă ruptă și adormea înaintea lui Adam, au urmat cele trei săptămâni din vara asta, în care a câștigat trei trofee: la Focșani la simplu și la dublu, și la București la dublu. „Mai bine de atât nu puteam să încep. Să primești semne de genul ăsta: Uite că poți să revii, ai câștigat un turneu, după așa puțin timp, e incredibil. Nu zic că am avut noroc, am muncit foarte mult, și rezultatele până la urmă vin.”

Nu credea că va ajunge în finală de la al doilea turneu, la Curtea de Argeș, mai ales că s-a lovit de meciuri grele în turneele ITF. „Nu e ușor să joci cu o fată de 17 ani care are de două ori mai multă energie ca tine și șapte ani mai puțin.” A jucat și simplu și dublu, pentru că avea nevoie de meciuri oficiale, de ore pe teren. Termina meciul de simplu, mânca, stătea puțin cu Adam și se întorcea pe teren pentru dublu. „Trebuia să încep de undeva și chiar dacă anul trecut reușeam să fiu în Top 300, să-mi protejez clasamentul, tot trebuia s-o iau de jos. Am făcut bine să joc și dublu, am și câștigat, am prins puțină încredere. Și dacă nu aveam cele două turnee ITF jucate poate nu jucam așa la Bucuresti, la WTA.”

Nu credea nici că jocul ei e la nivel de WTA. Chiar dacă aflase că Irina a rămas fără parteneră de dublu după ce Monica Niculescu s-a accidentat, i-a fost rușine să-i propună să joace împreună. Propunerea a venit de la Irina, când s-au întâlnit în bază, sâmbătă. Nu mai jucaseră împreună, dar au încheiat săptămâna cu titlul și cu discursul înlăcrimat de care Andreea spune că o să-și aducă aminte. Cum o să-și aducă aminte și de cât de puternică s-a simțit la final, ținându-l pe Adam în brațe, alături de trofeu.

Nu a apucat să sărbătorească, pentru că era prea obosită când a ajuns acasă. Și-a luat două zile de pauză, apoi a revenit la antrenamente. „Nu poți să rămâi ancorată în trecut, deja mi se pare că a trecut foarte mult timp de la finală. Rămân cu amintirile, cu trofeul, cu pozele, dar trebuie să merg mai departe, să mă pregătesc pentru ce urmează. Mi-a dat un boost foarte mare de energie și de încredere, cu siguranță aveam nevoie.”

Viitor în doi

Victoria de la București a urcat-o pe 226 în clasamentul de dublu, așa că se gândește că ar putea prinde anul viitor calificări Australian Open la dublu și la Roland Garros la simplu. Vrea să mai joace simplu la două turnee de 15.000, la Arad și București, și apoi să încerce să treacă la cele de 25.000. Și să petreacă tot mai multe ore pe teren, pentru că crede că e la 30-40% din ce simte că poate. „Eu încă nu am foarte mare încredere în jocul meu, nici la antrenamente nu sunt foarte mulțumită. Dar așa am fost mereu, am încercat mereu să mă autodepășesc. Acum o s-o fac cu mai mult cap și sunt sigură c-o să fie mult mai bine.”

Deși crede că a realizat multe lucruri bune în carieră, începând cu meciurile de la Roland Garros și din FedCup, simte că nu și-a atins limita maximă; de aici și dorința de a reveni. Crede că poate să urce mai sus decât a fost și vrea să împartă toate momentele cu Adam. Va fi un efort financiar mai mare, pentru că va trebui să călătorească la turnee și cu o bonă, pe lângă antrenor, poate și cu un preparator fizic. „Dar pentru asta muncesc, de asta e motivația mai mare. Mă gândesc la el înaintea mea, acum e pe primul loc. Vreau să-l iau peste tot, mai ales că e unul dintre motivele pentru care vreau să ajung iar acolo sus, ca să împart toate momentele astea frumoase cu el. Una e să mă gândesc că am jucat la US Open de șapte ori, dar am fost singură; acum vreau să mai joc de câteva ori și să fiu cu copilul meu acolo.”

Fotografii: Adi Bulboacă / BRD Tennis Insider