Acum e momentul unor întrebări serioase? Învins de Nishikori, Roger iese din turul 3 la Madrid. E pe 10 în Race to London

N-au rămas prea mult timp în picioare discuțiile despre extra-motivație, nu? La două zile după ce Novak Djokovic pierduse la Grigor Dimitrov și tot atâta timp de când elvețianul spunea că se simte superîncărcat de energie și de motivație, Roger Federer a ieșit și el din turneu, într-o nouă surpriză uriașă furnizată de Mastersul de la Madrid. Elvețianul a cedat în trei seturi la Kei Nishikori, 6-4, 1-6, 6-2, în ceea ce reprezintă cea mai timpurie eliminare a sa la un turneu la care a ajuns întotdeauna cel puțin în sferturile de finală.

N-a fost neapărat o evoluție proastă a elvețianului, care a jucat excelent în setul doi și decent în primul și în începutul decisivului. Ba mai mult, Federer a câștigat mai multe puncte decât jucătorul japonez, 76-67. Tenisul e însă un sport în care o astfel de realitate n-are relevanță decât în statistici. Deși cu mai multe puncte în cont, Federer a plătit prețul pentru una dintre numeroasele sale scăderi bruște a nivelului de concentrare. Un singur game slab pe propriul serviciu l-a costat primul set. Apoi, fără ca nimic să anunțe asta, a încetat să mai fie o amenințare pentru Nishikori de la 1-1 și 30-0 pe serviciul acestuia în setul trei. N-a mai reușit să-și pună în valoare excelentul mix de retururi agresive, drop-shot-uri și serve & volley cu care a dominat superb setul secund, l-a lăsat pe asiatic să domine și a dispărut fără pic de luptă pe final de set decisiv. Credit însă lui Nishikori, care, nebăgat de seamă de nimeni, reușește cea mai răsunătoare victorie a carierei. Sfertul de finală în care a ajuns Kei este aproape bizar pentru un Masters, adversar urmând să-i fie spaniolul Pablo Andujar.

Cât despre Federer, deși, cum ziceam, a arătat câteva sclipiri, deși mai are timp să răstoarne toate aceste discuții, deși îi e la îndemână să răspundă la toată această serie dezamăgitoare cu un Roland Garros foarte solid, adevărul e că sezonul 2013 capătă deja o turnură urâtă pentru el, aproape gri. Deja va pierde locul secund după acest turneu, dar asta e ultima lui grijă acum, pentru că, dacă merge în același ritm, s-ar putea să iasă din Top 4 cât de curând. Dacă Turneul Campionilor s-ar juca mâine, Federer n-ar prinde loc: e pe locul 10 în Race to London, ierarhia care e alcătuită numai pe baza rezultatelor din acest sezon. Un an în care Roger încă n-a ajuns în vreo finală, și în care începe să contabilizeze foarte multe înfrângeri urâte. Dacă la Indian Wells are scuza spatelui, la Rotterdam, cu Benneteau, a jucat pur și simplu foarte slab. La Dubai, cu Berdych, a lăsat să-i scape meciul din mână, iar la Madrid, cu Nishikori, a dispărut în soare la începutul decisivului, plătind preț unei inconsistențe parcă mai mari decât de obicei. 

“Sunt decepționat de jocul meu, Nishikori a fost mai bun și a meritat victoria”, a radiografiat Fed, în vreme ce japonezul era în culmea fericirii. “Roger e idolul meu. A fost mereu unul dintre obiectivele mele să-l înving, iar că s-a întâmplat pe zgură, care nu-i suprafața mea cea mai bună, e cu atât mai special”. Revenim la Federer:

“O să mă întorc pe terenul de antrenament, o să muncesc din plin și o să mă asigur că astfel de zile nu se mai întâmplă. Măcar m-am ales cu niște răspunsuri referitoare la ceea ce trebuie să îmbunătățesc. În clipa asta, simt că aș vrea să mă duc direct la antrenament, în după-amiaza asta, dacă s-ar putea. O să mă asigur că ajung la Roma cât se poate de pregătit. Sunt foarte nerăbdător să mă pregătesc, pentru că, în mod evident, n-am altă alegere decât să mă întorc la antrenamente. Așa că o să fac asta, atât de intens și de bine cât e nevoie”, a spus el, la conferința de presă. 

Pentru fanii lui Roger care caută puncte de sprijin în precedentele anilor trecuți, e bine să spunem, totuși, că elvețianul are o tradiție în a răspunde pozitiv după astfel de perioade. În 2008, pe vremea asta, avea un singur titlu în cont, și acela într-un turneu minor, la Estoril, dar, după finalele pierdute cu Rafa la RG și Wimbledon, a răspuns câștigând US Open-ul. În 2009, n-avea niciun titlu la începutul lui mai (Roma se juca înainte de Madrid), dar replicat câștigând consecutiv Madridul, Roland Garros-ul și Wimbledon-ul. În 2010, a câștigat Australian Open, dar a suferit și multe înfrângeri neașteptate: Davydenko, Baghdatis (turul 3 la IW), Berdych (turul 4 la Miami), Montanes (Estoril) și Soderling (RG). A răspuns târziu, cu un final de sezon puternic, cu titluri la Basel, Stockhom și Londra. În 2011, între Doha și următorul titlu, Basel, a trecut aproape tot sezonul fără ceva remarcabil. 2012, sezonul trecut, reprezintă excepția, în fapt una deosebit de spectaculoasă: un an comparabil cu anii lui de vârf, cu titluri la Rotterdam, Dubai, Indian Wells și Madrid – toate, în prima parte a sezonului. Așadar, există corespondențe în trecut și sezonul acesta, cu amendamentul că Federer a jucat mult mai puține turnee în 2013 (doar 5).   

N-a fost o zi prea grozavă nici pentru ceilalți jucători comparați sau apropiați de Federer. Tommy Haas, prietenul cel mai bun al elvețianului, a pierdut pentru a doua oară la rând la David Ferrer, după semifinala de la Miami, de fiecare dată într-o manieră frustrantă pentru fanii germanului de 35 de ani. Tommy a avut 4-2 în decisiv, și 40-15 la 4-3, dar n-a reușit să capitalizeze, oferindu-i lui Ferru șansa unei noi reîntâlniri cu Rafa Nadal. Anul trecut, în finala de la Barcelona, Ferrer a fost foarte aproape de Rafa, pierzând cu 7/6, 7/5, dar de atunci a pierdut net următoarele trei meciuri (Roma semifinală, Roland Garros semifinală și, cel mai recent, finala de la Acapulco). În contextul marilor surprize din acest turneu, Rafa este, dacă mai era nevoie să fie subliniat, marele favorit la recâștigarea coroanei la Madrid, performanță care l-ar apropia puternic de locul 4 deținut chiar de adversarul său din sferturi.

La rândul său, Grigor Dimitrov pare să fi luat un pic prea în serios comparațiile cu Roger, pentru că pare să-l imite și în rău, nu numai în bine. Ca și Federer, Dimitrov a dispărut în ceață după primul moment în care a dat de greu, serviciul pierdut chiar la 4-5 în setul secund, într-un moment în care controla meciul. Wawrinka a preluat apoi controlul și s-a desprins, într-un set trei entuziasmant pentru el. Pentru Grigor, toate astea reprezintă însă lecții, episoade importante într-un continuu proces de învățare. Nu e neapărat o dramă că bulgarul n-a reușit să capitalizeze victoria obținută în fața lui Novak Djokovic, important e ca el să priceapă exact ce are de făcut în continuare și să continue să muncească. Nu e vreun dubiu că Grigor n-are armele necesare, tehnic vorbind, ca să urce în top; ceea ce contează e ca el chiar să aplice ceea ce spunea după meciul cu Nole: “Talentul nu-ți câștigă meciuri. El te ajută să câștigi meciuri, dar nu ți le pune pe tavă”.

Cât despre Stanislas, trebuie să fi fost o victorie importantă, care să-i fi adus unele confirmări și și mai multă încredere în el. Victoriile aduc victorii, iar Stan the Man, despre care spuneam aici că e pe un culoar foarte bun, a strâns deja șapte la rând și 12 dintre ultimele 14 meciuri jucate. De ce i-a adus confirmări? Pentru că a revenit de la set pierdut, pentru că a bătut cel mai ‘hot’ și discutat jucător din tur (și întotdeauna prinde bine la moral când bați pe cineva despre care toată lumea vorbește că va fi the next best thing), pentru că n-a clacat atunci când i s-a ivit o șansă mare, o șansă dată de ieșirea din peisaj a lui Djokovic. Pentru toate astea, Stan trebuie să fie luat serios în seamă pentru o eventuală finală la Madrid. Tsonga, cu care a făcut două meciuri epice la Roland Garros, Murray sau Berdych sunt obstacolele lui Wawrinka.

Altfel, meciul a fost așa cum ne așteptam să fie: foarte frumos, foarte plăcut. Fără să fie prezent sau implicat în Stan – Grigor, Federer a fost des pomenit: pe de o parte, eternul său locotenent, pe de alta, cel care îi este considerat urmaș. A fost, de asemenea, și o confruntare între grupul de antrenori suedezi de la Academia lui Magnus Norman care se ocupă de ambii jucători. Din toate aceste motive, e lesne de înțeles câte mize a avut meciul.

O zi fantastic de plină, punctată de meciuri cu multă încărcătură, nu se putea termina mai potrivit decât cu un meci dramatic. Murray și Simon au semnat scenariul, cumva surprinzător, dacă ne gândim la istoricul meciurilor celor doi. Francezul nu-l mai bătuse pe Andy de la primul lor meci direct, de atunci pierzându-le pe următoarele 10, adesea într-o manieră care nu lasă loc de comentarii. De data asta, profitând și de un britanic departe de nivelul său optim, Gillou a început în trombă, conducând cu 6-2, 2-0. Andy a revenit, a egalat la seturi, apoi s-a desprins la 3-0 în decisiv. Apoi a revenit Simon, și s-a ajuns, într-un ritm complicat, lent, dureros, dar totuși, cumva interesant de privit, în tiebreak, unde s-a impus, la a șasea minge de meci, tot englezul. Credit lui Andy pentru că a găsit resurse să lupte și să treacă de Simon chiar și în condițiile în care a fost departe de forma lui obișnuită, și de înțeles tristețea pe care trebuie să o simtă Gilles, atât de aproape să-și răzbune un complex peste care nu poate să treacă.