Accidentările, binecuvântări deghizate? Finalistele revin după pauze lungi; ne întrebăm dacă nu este o lecție aici

Pe lângă faptul că sunt americance, debutante într-un finală de Slam și parte din noua generatie de jucătoare menite să poarte stindardul după epoca Williams, mai este ceva care le leagă pe Madison Keys și pe Sloane Stephens și explică succesul verii lor: amândouă revin după accidentări serioase care au necesitat operații. Pare contraintuitiv să pui succesul unor atleți pe seama problemelor fizice, dar nu este prima dată când vedem reveniri fulminante în cele două circuite după pauze prelungite. Rafa Nadal are câteva la activ de-a lungul carierei sale, inclusiv anul acesta în tandem cu Federer. Accidentările erau până acum privite ca niște sperietori și din cauza revenirii anevoioase.

Totuși, ultimele povești (pe lângă Nadal și Federer, Kvitova, Stephens și Keys) contrazic această teorie și pun problema în termeni diferiți: uneori aceste pauze pot face și bine, în feluri mai puțin evidente la prima vedere.

Cel mai evident beneficiu este faptul că sportivul își rezolvă problema fizică și scapă de dureri. Apoi, la fel de important, este odihna, și cea fizică, dar mai ales mentală. De cele mai multe ori, din cauza calendarului întins pe tot anul, jucătorii de tenis au vacanțe mici, de câteva zile, cel mult două săptămâni legate, presărate printre turnee. Tenisul nu le iese cu adevărat din minte pentru că nu sunt niciodată departe de el mai mult de două săptămâni, nici chiar în intersezon.

Cei care s-au văzut nevoiți să ia pauze prelungite s-au declarat surprinzător de fericiți să facă lucruri pe care nu le-au putut face de când erau copii: să stea mai mult de câteva săptămâni în același loc, să iasă în oraș cu prietenii. ”Am fost la nunți, la botezuri, la meciuri de fotbal”, a spus uimită Stephens. Federer a colindat munții elvețieni anul trecut în timpul pauzei competiționale post-Wimbledon – să-l văd în mijlocul verii pe niște culmi împădurite cu rucsacul în spate și nu pe un teren de tenis cu o rachetă în mână a fost o imagine uluitoare pentru mine.

Cariera de jucător profesionist de tenis presupune multă uzură psihică din cauza meciurilor, dar și din cauza călătoritului constant și a turneelor înghesuite unul după celălalt. ”Înainte, când jucam fulltime, după Wimbledon eram deja epuizată,” își amintește Stephens. Goana după puncte noi sau apărarea celor vechi împinge jucătorii de la spate să participe la cât mai multe turnee.

Apoi, motivația financiară nu-i nici ea de lepădat. În plus, tenisul este un sport de ritm: și dacă joci prost și dacă joci bine, vrei să continui să joci din motive diferite. Dacă pierzi de câteva ori devreme, vrei să joci cât mai mult ca să-ți intri înapoi în ritm, iar dacă prinzi o perioadă bună în care jocul merge vrei să profiți cât mai mult de ea. Așa că jucătorii aleargă ca niște șoricei pe roată, prinși în această cursă fără sfârșit ca într-o transă, până corpul le cedează.

Poate cea mai importantă lecție pe care o învață jucătorii accidentați (mai ales cei care sunt la prima accidentare mare) este perspectiva. Imobilizată pe canapea cu un ghips imens pe picior, Stephens spune că nu s-a putut mișca timp de două săptămâni. Pentru un atlet tânăr, care a fost obișnuit să facă lucruri extraordinare cu corpul său, să se vadă deodată așa incapacitat este ca un duș rece. Deodată, să poți să mergi, să te miști liber, nu mai zic să joci tenis, devine un dar, un miracol.

Când faci același lucru toată viața e ușor să devii răsfățat și să nu mai apreciezi. E normal – orice activitate făcută cu ușurință și repetat se poate transforma într-o corvoadă. Abia când o pierd, acești tineri devin conștienți atât de vulnerabilitatea lor (cât de fragilă este această carieră) și de cât de norocoși sunt de fapt să aibă acest talent și această viață privilegiată. Întrebată care este cea mai bună parte a revenirii, Stephens nu a citat victoriile, ci faptul de fi în stare să alerge și să se miște. ”Alerg după minge, cu părul în vânt și totul e minunat. Realizez pentru prima dată: e distractiv!”

Pe lângă faptul că sunt mult mai recunoscători, accidentații reveniți sunt și mai relaxați pe teren. E curios, dar experiența negativă le-a arătat că sunt alte lucruri mai importante decât dacă pierd sau câștigă o minge de break: să fii sănătos, sau, în cazul Petrei Kvitova, să fii în viață. E interesant cum o experiență negativă poate să aibă urmări pozitive dacă cel care o trăiește știe ce să învețe din ea. Anul acesta ne-a oferit foarte multe exemple de jucători ieșiți la liman după accidentări mai înțelepți, mai răbdători, mai recunoscători, și mai inteligenți în a-și gestiona programul și corpul.

Bineînțeles, nu doresc nimănui să se accidenteze ca să ajungă la aceste revelații, așa că mă întreb: acum, că toată lumea a văzut beneficiile clare ale pauzelor mai prelungite, oare vom vedea schimbări în felul în care jucătorii își vor gestiona programul și sezonul per total? Cinci dintre primii 11 jucători nici măcar n-au luat startul US Open; nu-i oare mai înțelept ca jucătorii să ia aceste pauze înainte ca diferitele părți ale corpului să cedeze și să-i oblige oricum să le ia?

 

***

Doar până pe 11 septembrie ai noile tricouri 30-0 „My Forehand” și „Play Hard” la un preț special.

Fă o precomandă AICI – pentru My Forehand

 

Fă o precomandă AICI – pentru „Play Hard”

 

 

În noul Shop 30-0 ai o ofertă specială, valabilă doar pe perioada US Open, la un preț avantajos: un pachet revistă 30-0 Pe Curat 2017 + tricou „Vam10s”. Numărul pachetelor rămase disponibile este limitat.

Sau îți poți lua doar tricoul, fără revistă. De aici.

Aruncă un ochi în Noul 30-0 Shop aici