2012: Cei mai buni dintre nebuni (II)

Continuăm retrospectiva celor mai colorate și mai pline de neprevăzut momente ale anului 2012 în tenis. Prima parte ați putut-o citi aici. 

Momentul cel mai amuzant al anului

Tenisul fiind un sport care presupune mişcări complicate, efectuate de cele mai multe ori în viteză şi într-un echilibru precar, vedem deseori faze de un comic involuntar savuros: jucătorii se împiedică, fac tumbe, se prăvălesc peste arbitrii de linie sau spectatori şi lovesc cu mingea martori inocenţi. Rachetele pot decide brusc să nu mai coopereze şi zboară în direcţii nebănuite sau trec nonşalante pe lângă minge. 

Apoi, tenisul fiind un sport care se joacă preponderent în aer liber, mai intervine şi mama natură, prin reprezentaţii săi: de la gâze şi veveriţe până la vânt şi ploi torenţiale. Adăugăm faptul că unii jucătorii au nişte personalităţi mai colorate (pentru mine tot ce face Marion Bartoli între puncte şi Gael Monfils în timpul punctelor se califică automat ca hilar) şi reacţionează surprinzător la ce li se întâmplă. Mai punem la socoteală şi publicul, apoi copiii de mingi şi arbitrii din ce în ce mai exuberanţi în ultimul timp, şi avem toate premisele ca un meci de tenis să se transforme pe alocuri într-un spectacol de stand-up comedy.

Toate acestea sunt surprinse în video-urile recapitulări de mai sus. Totuşi, momentul cel mai haios pentru mine nu este în aceste video-uri, iar protagonistul său nu este un jucător de tenis, ci arbitrul de scaun Enric Molina. Îl găsiţi la 1:48 în video-ul de mai jos, exact după ce Federer câştigă mingea de meci. Durează o secundă, deci fiţi pe fază. Este amuzant pentru că e pentru prima oară când văd aşa ceva, mai ales la acest nivel (înalt). Dar este atât de inocent şi refreshing să vezi că şi arbitrii, cu tot trainingul lor de profesionişti imparţiali, sunt până la urmă tot fani.

 

Momentul cel mai nervos al anului

Anul acesta lumea a fost cu nervii întinşi la maxim, no? Când mizele sunt mari, la fel sunt şi sensibilităţile şi aşa greu încercate ale jucătorilor de tenis.  Tonul a fost dat în Australia, când Berdych a refuzat să dea mâna cu Almagro după ce acesta l-a lovit cu o minge în timpul meciului (6:02 in Watts Zap 2012). La Roland Garros, Federer şi-a ieşit din pepeni într-un fel foarte necaracteristic şi a zbierat la publicul francez: “SHUT UP!” după ce un spectator îl indusese în eroare strigând “out” la o minge bună. În finala de la Queens, Nalbandian a fost descalificat pentru că a atacat cu un şut nemilos un panou care se afla doar la câţiva centimetri de piciorul unui arbitru de linie, provocându-i acestuia o rană serioasă. La Wimbledon, Rafa i-a dat un cot foarte neceremonios lui Rosol la o schimbare de teren, iar în finala de la Shanghai şi Djokovic şi Murray şi-au făcut praf rachetele.

Pe lângă toate acestea, altercaţiile cu arbitrii par aproape inocente. O menţionez totuşi pe Caro Wozniacki, care l-a întrebat la RG pe un arbitru dacă a mers la şcoală şi pe Jean Gachassin, probabil primul preşedinte al unei federaţii de tenis care fluieră un arbitru. Marele Premiu “Marat Safin” îi revine totuşi lui Marcos Baghdatis, care şi-a distrus gospodăreşte toate rachetele din dotare, unele dintre ele aflate încă în ţiplă (3:35 în video-ul AO). 

 

Citatul anului 

“Nu există citate care să fie şi lungi şi bune“, a spus cineva mai înţelept decât mine. Este adevărat, unele din cele mai condimentate replici ale anului nu au decât câteva cuvinte. De exemplu Serena Williams, care atunci când a fost întrebată dacă s-ar mulţumi cu un bronz la Olimpiadă, a răspuns: “Să fim serioşi!”, sau Vika Azarenka, care întrebată fiind ce crede despre intenţia WTA de a descuraja icnetele, a răspuns sec: “Mult succes le urez“. Maria Sharapova este şi ea la înălţime aici. Întrebată ce crede despre faptul că Radwanska a zis că ţipă prea tare, Maria a întrebat inocent: “Când a avut timp să spună asta? Nu e deja în Polonia?” (aluzie la faptul că Radwanska ieşise deja din turneu, iar opiniile învinşilor, ei bine, cui îi pasă de ele?). După meciul câştigat contra lui Federer la USO, Berdych a coborât şi el temperatura din sala de interviu cu câteva grade când a întrebat sec un jurnalist care îngăimase ceva de Rosol: “Sper că nu mă comparaţi cu Rosol. Mă comparaţi cu el?”

Însă citatele scurte nu trebuie să fie neapărat arţăgoase. O avem, iată, pe Yaroslava Shvedova, care după ce i-a luat lui Errani la Wimbledon un “set de aur” (6-0, fără nici un punct pierdut), a declarat exuberant :  “Yeah, baby! Am făcut un ou de aur!”. Sau pe inegalabilul Andy Roddick, ale cărui conferinţe de presă ne vor lipsi teribil, care, întrebat fiind despre cum ar vrea să rămână în memoria fanilor, a răspuns: “Vreau ca oamenii să-şi aducă aminte că am fost cel mai meseriaş”. Sau Roger Federer, căruia i-a scăpat la Londra următorul porumbel: “Bineînţeles, nu zic că ar ajuta, dar ajută când rivalii tăi ies din turneu mai devreme“. Sau Andy Murray, ca de obicei dureros de sincer şi de… Andy Murray, imediat după câştigarea USO: “Sunt foarte, foarte fericit pe dinăuntru. Îmi pare rău că n-o arăt aşa cum aţi dori”.

Preferatele mele, deşi nu sunt aşa de sprinţare, spun toate nişte adevăruri destul de mari:

3. Fraţii Bryan, după câştigarea turneului olimpic: “Pot să vă spun că nu există sentiment mai minunat decât acesta: să câştigăm unul pentru celălalt, pentru echipă, şi pentru ţară”

2. Serena Williams, după câştigarea Wimbledon: “Mi-a trecut prin cap: “Gata, n-o să mai câştig niciodată un Grand Slam”. Ştiu că sunt bună la tenis şi cu toate astea devin temătoare, mă năpădesc emoţiile. E adevărat, le ascund, pentru că sunt o actriţă bună. Dar am toate sentimentele astea. “

1. Jonny Marray, câştigător al titlului de dublu la Wimbledon cu Frederik Nielsen: “Când nu câştigi destui bani, te deprimi şi-ţi pui întrebarea dacă eşti făcut pentru asta, mai ales când faci atâtea sacrificii. Nu e o viaţă normală. Prietenii tăi sunt acasă, iar tu eşti mereu pe drumuri, joci la tot felul de turnee amărâte şi te gândeşti: merită oare?”

Iar Marele Premiu pentru Cea-mai-imposibil-de-tradus-şi-mai-genială-replică i se acordă lui Andy Murray, care la Roland Garros a strigat către loja sa:  “I’m trying my tits off!”

 

Pancarta anului 

Cum am zis şi la început, publicul este, bineînţeles, foarte implicat în meciuri. Bine, nu chiar ca în anii 70, când la USO de exemplu spectatorii aruncau cu chestii în jucători sau năvăleau pe teren una două. Acum spectatorii postpostmoderni sunt mai subtili, mai ironici şi mai teatrali. Şi mai livreşti. Se exprimă prin înscrisuri aplicate pe pancarte colorate, pe steaguri sau pe propriile corpuri. Iată mai jos câteva mostre care mi-au atras atenţia anul acesta. Dacă mai aveţi propuneri sunt binevenite– lumea în care trăim are nevoie de cât mai multe pancarte haioase.

Premiul special pentru Cea mai bună pancartă care nu s-a făcut încă: “Shhhh, one Slam wonder at work” –pentru meciurile viitoare ale lui Andy Murray.

 

Căţelul anului

O mulţime de jucători şi jucătoare au câini, iar unii dintre ei îi iau şi la turnee. Martina Navratilova îşi aducea câinele chiar şi în vestiar: “Încerci să aduci un soi de normalitate într-un stil de viaţă anormal- un pic de constanţă şi realitate”. Venus Williams îl ia pe Harold peste tot: “Eşti singură tot timpul şi ai nevoie de un prieten. Lui Harold nu-i pasă dacă pierd sau câştig. Nici măcar nu-i place tenisul, dar mă aşteaptă când ies de pe teren”.

Fideli şi iubitori sunt toţi câinii, însă doar câţiva sunt cu adevărat vedete. Când vine vorba de câini celebri în circuit, finala se joacă între Pierre Djokovic pe de o parte şi Rusty şi Maggie May Murray pe cealaltă parte. Lupta e strânsă: ţoţi au conturi pe Twitter, dar Pierre are trei paşapoarte. Naşul lui Rusty este Lleyton Hewitt. Da, dar Pierre a apărut cu Novak pe coperta Vogue Italia. Maggie May a pozat cu aurul olimpic de la simplu al lui Murray, iar Rusty a primit argintul de la dublu mixt! Pierre n-a avut cu ce medalii să se pozeze, dar a primit de la ATP un coş oficial cu bunătăţi de Crăciun! La impresia artistică, blana imaculată şi pufoasă de pudel a lui Pierre bate părul sârmos şi cam zburlit al celor doi terrieri Murray. Aş zice că Pierre câştigă anul acesta, după un meci epuizant de cinci seturi. Ca stăpânul său.

 

Bebeluşul anului

Ok, acum că Jada s-a retras, lupta se dă între Micaela Bryan (fata lui Bob Bryan) şi probabil cele mai celebre copile din tenis, gemenele Federer. Deşi gemelinele sunt adorabile şi anul acesta au avut numeroase apariţii în tribune la meciurile lui tati, trebuie să recunosc că Micaela câştigă datorită utilizării intensive a social media (contul ei de Twitter e genial, aruncaţi o privire) şi a faptului că s-a fotografiat cu mai toţi jucătorii şi jucătoarele  de top. Ah, şi-n plus, a stat în nişte trofee câştigate de tati şi unchiul Mike ŞI s-a pozat cu medalia lor olimpică de aur. Acum, nici chiar gemelinele nu se pot lăuda cu aşa ceva. Câştigătoare în trei seturi, Micaela Bryan.

Citește aici prima parte a articolului