I-am întrebat pe părinți care sunt, din experiențele lor, cele mai mari probleme ale tenisului juvenil românesc și ce soluții concrete văd ei pentru un viitor mai bun. Am luat răspunsurile lor și le-am scos în față pe cele care se repetă cel mai des.
Tenisul este, cel puțin în România, sportul în care greutatea resurselor necesare performanței cade aproape exclusiv pe umerii părinților. Ei sunt cei mai implicați în viața sportivă a copiilor. Sunt alături de ei de la primele ore ale dimineții, când îi trezesc să-i ducă la antrenamente, până la temele făcute seara, uneori în camera de hotel sau pe drum spre turnee; ei merg la competiții, uneori în lipsa antrenorului, ei le urmăresc cu emoții evoluția din meciuri, măcinați de griji financiare sau organizatorice. Fiind acolo zi de zi, tot ei cunosc cel mai bine obstacolele din drumul spre performanță și sacrificiile pe care le-au făcut pentru a susține visele copiilor. Și tot ei știu cel mai bine care ar fi posibilele soluții care le-ar ușura povara de pe umeri, iar copiilor le-ar îmbunătăți șansele de-a reuși.
De asta, următoarele două episoade le sunt dedicate părinților din tenis și viziunii lor asupra drumului spre peformanță. I-am întrebat pe câțiva dintre ei care sunt, din experiențele lor, cele mai mari probleme ale tenisului juvenil românesc și ce soluții concrete văd ei pentru un viitor mai bun. Am luat răspunsurile lor și le-am scos în față pe cele care se repetă cel mai des, în așa fel încât să avem o idee clară a durerilor de cap pe care le are un părinte, o idee formată nu din auzite, nu de la televizor sau din cărți, ci din cea mai autorizată sursă cu putință. În acest episod facem rezumatul celor mai des întâlnite obstacole. În episodul următor, discutăm despre soluțiile din perspectiva părinților. Iată ce-au răspuns:
Cum probabil era de așteptat, prima, și cea mai apăsătoare provocare, menționată de toți cei intervievați, e cea financiară: costurile foarte mari ale practicării tenisului de performanță și absența oricărui sprijin care să ușureze presiunea pe care o simt părinții, aceea că sunt singurii responsabili de viitorul sportiv al copilului lor. “Tenisul din România trăiește doar pe spatele părinților”, spun mulți dintre ei, asumându-și faptul că au pornit pe un drum cu șanse foarte mici de reușită și cu sacrificii foarte mari, drum pe care merg singuri.
Cum e resimțit, concret, acest obstacol?
Majoritatea părinților nu-și permite un antrenor individual care să-i însoțească pe cei mici la competiții, așa că își reorganizează viața în așa fel încât să le fie ei aproape. Asta înseamnă cheltuieli duble de transport, cazare și masă, dar și renunțarea la concedii sau neglijarea afacerilor, decizii care în timp își spun cuvântul tot în plan financiar. Un cerc vicios din care e greu să ieși fără să nu pierzi ceva.
Apoi, din cauza costurilor de închiriere ale terenurilor, unii juniori sunt nevoiți să reducă numărul antrenamentelor. Cel mai greu e pe timp de iarnă, când o oră într-un balon acoperit ajunge să coste 65 de lei. Alexandra Petric, campioană națională de iarnă la U12, se antrenează doar o dată la câteva zile, în locul celor două ore zilnice recomandate. Totuși, pentru Alexandra, un avantaj și o cheltuială în minus vine din faptul că e antrenată chiar de tatăl ei, care este profesor de sport. „Dacă ar trebui să plătim și antrenorul, nici măcar la jumătate din performanțele pe care le avem nu am fi ajuns”, spune tatăl ei.
Alți juniori fac doar antrenamente de grup, pentru că nu-și permit ore individuale. „Pentru performanța de vârf, trebuie să ai o echipă: preparator fizic, maseur, nutriționist, terenuri, echipament. Astea toate costă, în fiecare zi se toacă. Dacă trece o zi și nu ai cheltuit nimic, înseamnă că ziua aia e pierdută”, spune tatăl Roxanei Manu, o multiplă campioană națională care momentam se antrenează în grup, cu alți patru sau cinci copii deodată.
Un ajutor mic, dar foarte important, ar fi consumabilele, adică mingi, cordaje și rachete, spune tatăl Alexandrei Petric. „Mi-ar trebui mingi de 7-800 lei pe lună, două baxuri de mingi noi în fiecare lună. Așa, îmi cumpăr un bax și trag câte două luni de el, până fac praf mingile. Și când mergem la meciuri, jucăm cu mingi noi și noi suntem obișnuiți cu mingi uzate.”
Cele mai costisitoare sunt însă turneele, în special cele în afara țării, unde cheltuielile pornesc de la 500 euro pentru o săptămână de concurs. O soluție ingenioasă au găsit acum câteva veri părinții a două dintre cele mai promițătoare junioare. Andreea Roșca și Ioana Gună, pe atunci de 13 ani, au plecat într-un turneu de opt săptămâni prin Austria, Germania și Belgia, cu o dubiță închiriată și condusă de tatăl Ioanei. Au participat la șapte competiții și s-au întors cu 14 trofee, dar Cristian Gună spune că acum, odată cu creșterea în categoria de vârstă, n-ar mai putea repeta experiența. „Acum trebuie să te duci să punctezi la anumite turnee, nu-ți mai permiți să le iei la rând. Plus că deja e sensibilă povestea cu antrenoratul, nu mai merge după ureche, cum am mers noi atunci, din turneu în turneu, două luni fără antrenor. Acum deja e vorba de reglaje fine, nu mai e doar hai să lovim mingea”.
Într-un an, e indicat să mergi cam la 18-24 de turnee, spune un părinte, pentru a cunoaște nivelul la care se află sportivul. „Nu poți să stai doar cu antrenamente și nu poți nici să tragi o concluzie după unul-două turnee, că intervine și mentalul, experiența”. Astfel că, pe măsură ce copiii cresc și nivelul devine tot mai competitiv, cheltuielile devin și ele tot mai mari și mai greu de suportat. Iar pentru unii singura soluție rămâne reducerea numărului de turnee jucate. Sergiu-Ioan Bucur, care primăvara aceasta împlinește 18 ani, a început deja de doi ani să alterneze competițiile de juniori cu cele de seniori, unde ocupă locul 30 în clasamentul național. Anul trecut, însă, a ajuns doar la două turnee internaționale, și nici anul acesta lucrurile nu stau mai bine. „Pentru anul acesta nu avem o perspectivă roză, cel puțin până în momentul de față; obiectivul nostru sunt turneele ITF și futures din țară”, spune tatăl lui.
Din același motiv a ratat și Cristian Moldovan, în vârstă de 17 ani, din Târgu-Mureș, participarea la Orange Bowl într-un an. Pentru tatăl lui, până și o deplasare la un turneu în București reprezintă un efort. „Ai drumul Târgu Mureș - București, apoi cazarea. Eu să zicem că mănânc un sandwich și am terminat, dar ca să faci performanță și rezultate, trebuie să te alimentezi cum trebuie, deci trei mese pe zi. În București, dacă mergem și stăm patru-cinci zile, putem zice că se duce un salariu. Să nu vorbim de străinătate, unde cu combustibil cu tot, ai nevoie de în jur de 100 euro pe zi”. Tot ce câștigă părintele se duce pe tenis, și uneori nu e de ajuns, așa că îl mai ajută rudele apropiate. „Stai și te gândești: ce fac? Să vând casa sau să mă opresc? Altă soluție nu există”.
Aș vinde și pantalonii de pe mine, pentru că merită, iar copilul poate. Nu renunț nici dacă fac un cort în mijlocul străzii și dorm într-o cutie de carton
Sunt momente de impas, în care unii dintre ei recunosc că se gândesc să renunțe. Dar tot ei revin și spun că le-ar părea rău de munca și sacrificiile făcute până acum, și mai ales de pasiunea copiilor lor. „Aș vinde și pantalonii de pe mine, pentru că merită, iar copilul poate. Nu renunț nici dacă fac un cort în mijlocul străzii și dorm într-o cutie de carton”, spune un alt părinte.
Părinții sunt însă conștienți că șansele copiilor lor de a urca scad vertiginos dacă ei nu le pot oferi pregătirea de care au nevoie. Sunt conștienți că, în atare condiții, viitorul va fi foarte greu.
„La un moment dat, când se trece la o etapă superioară, diferența n-o mai face nici talentul copilului, nici cât de mult își dorește să câștige, nici cât muncește, ci banii. Puterea financiară de a face turnee, antrenamente, echipament. Totul se reduce la bani; când ai terminat banii, te-ai oprit” (Adrian Manu)
Aproape toți părinții cu care am vorbit au spus că măcar o parte din susținerea de care au nevoie ar trebui să vină din partea Federației și au enumerat găurile din sistem ca a doua problemă arzătoare: lipsa unei pregătiri centralizate constante, măcar pentru cei aflați pe primele poziții la fiecare categorie de vârstă, lipsa unei comunicări active între antrenorii federali și cei cu care lucrează fiecare copil sau junior, numărul mic de cursuri de perfecționare pentru antrenori sau lipsa de specialiști la nivel local.
Federația oferă câteva facilități sportivilor din loturile naționale, precum posibilitatea de a se antrena gratis pe terenurile Centrului Național de Tenis sau în sala de fitness, însă doar cei din București pot beneficia de ele. În timp ce în provincie, problemele sunt și mai mari:
Federația e singura în măsură să-i ducă spre performanță, teoretic acolo lucrează doar specialiști. Și dacă vrei să fii specialist într-un domeniu, trebuie să lucrezi cu specialiști
E greu să te antrenezi în curtea școlii și după aia să mergi să joci la grupa mare. Noi efectiv preparăm o mașină într-un garaj și vrem să ne batem cu o mașină preparată de o fabrică
Și Ioana Gună s-a mutat în București vara trecută, pentru că mediul concurențial o ajută să se dezvolte, spune tatăl ei. De asta e nevoie și de turnee internaționale, pentru a se lovi de sportivi cât mai variați și mai puternici. „E greu să te antrenezi în curtea școlii și după aia să mergi să joci la grupa mare”, spune Cristian Gună. Părinții sunt cu atât mai frustrați cu cât, mergând la turnee internaționale, iau contact cu sportivi crescuți în sisteme care funcționează – poate nu perfect, dar oricum, mai bine. Dau ca exemple juniori din alte țări care sunt sprijiniți material dacă au clasament bun, cărora Federația le plătește turneele sau care se pregătesc într-un cadru organizat și centralizat. Nu vorbesc doar de Anglia, Spania, Germania, ci și de țări din apropiere, ca Bulgaria, Serbia sau Ungaria, care au găsit soluții. „Noi efectiv preparăm o mașină într-un garaj și vrem să ne batem cu o mașină preparată de o fabrică”, spune tatăl lui Cristian Moldovan.
Juniorii din țări cu un sistem concurențial bine pus la punct nu au nevoie să călătorească așa mult. „Francezii au la U14 20 de super copii, în condițiile în care fiecare țară din Europa nu are mai mult de doi-trei. Dar mediul lor, faptul că au Grand Slam, că se investește în ei, cresc în grup. Și atunci, costul unui copil, cu toată pregătirea necesară, pe părinte îl costă în jur de 50 de euro pe lună. Pentru că nu sunt obligați să iasă afară, având turneele la ei acasă, având foarte mulți copii buni, care joacă între ei”.
Unii părinți au mai menționat probleme de comunicare cu reprezentanți din Federație care se ocupă de sectorul juvenil. Deși situația s-a îmbunătățit în ultimul timp, au fost perioade în care trimiteau mailuri antrenorului federal fără să primească vreun răspuns, sau sunau și li se răspundea că sunt ocupați sau în ședințe. „Așa că ne-am obișnuit să ne descurcăm singuri.”
Pentru că nimeni nu le poate garanta o carieră în tenisul profesionist, părinții simt nevoia unei plase de siguranță, pe care o văd în menținerea unui echilibru între școală și sport. Intervine însă dificultatea de a îmbina antrenamentele zilnice și săptămânile de călătorit la turnee cu materia stufoasă și cerințele profesorilor, mai ales că nu toți tenismenii sunt înscriși la școli sau licee sportive. Copiii fac eforturi să recupereze, își iau cărțile după ei și învață în turnee, pentru că vor să ia note cât mai bune, așa că unii primesc înțelegere și sunt ajutați să recupereze când vin din turnee. Dar sunt și cazuri în care absențele înșiruite duc la note mai mici, la distanțare din partea profesorilor sau la invidia colegilor.
O decizie în favoarea școlii a luat anul trecut mama lui Edris Fetișleam, atunci în clasa a VIII-a. I-a propus fiului ei un pact: să lase tenisul pe locul doi timp de un an și să se concentreze pe școală, iar în schimb, i-a promis că îi va susține în continuare cariera sportivă, până la 18 ani, când vor trage linie și vor vedea ce fac mai departe. „Până la 18 ani trebuie să-mi demonstreze că își dorește să facă tenis, că muncește să facă tenis, și că are și rezultate, că până la urmă poti să-ți dorești, dar nu putem să ne luptăm cu morile de vânt.”
Oricine e puțin conștient în România nu poate să se arunce 100% doar pe un sport. Pentru că în domeniul sportiv se pot întâmpla multe lucruri și ajungi să nu-ți poți continua cariera, care se vede foarte frumoasă la juniorat
Așa că anul trecut Edris a fost doar la câteva turnee, impuse de Federație, iar în rest a învățat. A avut nevoie și de meditații, ca să recupereze anii în care era prezent la școală doar o săptămână pe lună, în rest fiind plecat la turnee, dar mama sa a fost mulțumită de rezultate: a luat 9,80 la matematică și a intrat la un liceu bun de matematică-informatică. L-a transferat apoi la un liceu cu program sportiv, ca „să aibă timp pentru tenis, ceea ce-și dorește. Am promis, mă țin de cuvânt”. Iarna asta, Edris a câștigat naționalele U16, ceea ce pentru mama lui a fost o revelație și i-a confirmat că a făcut alegerea bună. „Ăsta a fost si motivul pentru care m-am dus la turneul național, să văd și eu cât au evoluat ceilalți și cât am pierdut noi în anul ăsta, cum mi-a reproșat la un moment dat, cum că o să-i fie greu să revină. Și în condițiile în care a ajuns iar campion național, și la 16 ani, eu zic că n-a pierdut nimic. Ba din contră, cred că e mult mai echilibrat psihic acum, iar asta contează foarte mult”.
Și părinții Mihaelei Mărculescu, locul doi în clasamentul național U16, văd în echilibrul școală-tenis cea mai bună opțiune pentru viitor. Pentru ei, tenisul nu e un scop în sine sau un mijloc de a câștiga bani în viitor, ci o pasiune a Mihaelei, pe care o face din plăcere, în timp ce ea continuă să aibă rezultate și la școală: e olimpică la matematică și vrea să dea la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu. „Oricine e puțin conștient în România nu poate să se arunce 100% doar pe un sport. Pentru că în domeniul sportiv se pot întâmpla multe lucruri și ajungi să nu-ți poți continua cariera, care se vede foarte frumoasă la juniorat”, spune tatăl Mihaelei.
Obișnuiți să fie pe cont propriu, părinții își iau povestea în propriile mâini, își pregătesc mape de prezentare și încep să bată la uși, în încercarea de a găsi sponsori privați, care să suporte măcar o parte din cheltuieli. Unii au noroc și obțin măcar sponsorizări cu echipament sportiv. De cele mai multe ori, însă, se lovesc de refuzuri sau de birocrație. De vină poate fi ori vârsta copiilor și lipsa de certitudini privind viitorul, ori situația economică și reticența oamenilor de a investi într-un astfel de climat. „Iar la firmele care merg bine, sunt atâția oameni care bat la ușă, cu probleme mult mai complicate decât faptul că nu poți să joci tenis”, spune, resemnat, tatăl lui Cristian Moldovan.
De obicei, le întind o mână de ajutor firme mai mici, locale, sau prieteni de familie, cum e cazul Alexandrei Petric, pe care o ajută Teofil Câmpean, director general al unui producător de ambalaje, pentru că îi cunoaște familia.
Legea Sponsorizării este un alt obstacol major, pentru că este neclară și nu ajută sportivii individuali. Ar fi mai ușor dacă ar primi sprijin din partea Federației, pentru că e altceva când ai o structură în spate, sau măcar o recomandare, cred părinții, care dau exemple de sportivi din alte țări care au fost ajutați de Federații să obțină sponsori și parteneriate. „Eu, ca părinte, m-am zbătut extraordinar, am bătut la multe uși. Nu mi s-au deschis, dar tot am bătut”, spune Bucur, care primea sprjin de la Tenis Club IDU; de când a venit în București, n-a mai reușit să convingă pe nimeni.
„Când te apuci de tenis, nimeni nu-ți spune cât e de greu, că dacă ai ști, nu te-ai mai apuca”, e poate una dintre cele mai des folosite expresii de către părinții din tenis. “Tenisul îți ia cam totul, daca încerci să-l faci la un nivel de sus”, e o altă variantă. Dacă ajungi sus însă, îți și oferă totul.
Mulți dintre cei cu care am vorbit au ezitat atunci când i-am întrebat dacă se văd începând din nou același drum al performanței, în caz că s-ar putea întoarce în timp. Nu doar dificultățile financiare de care s-au lovit pe parcurs îi pun pe gânduri, ci și nevoia de implicare personală din partea lor, care a fost, și este, mult mai mare decât se așteptau. „E un sport frumos, dar s-au adunat multe în cinci-șase ani. Sigur, problemele financiare sunt întotdeauna acolo, dar și timpul de care e nevoie. Du-o, adu-o, cine pleacă cu ea?”, spune tatăl Andreei Prisăcariu, locul trei în clasamentul U16.
Mama lui Edris Fetișleam spune că drumurile spre și de la antrenamentele fiului ei îi ocupau jumătate de zi. Acum, că a crescut, se descurcă singur și îl duce doar în stația de microbuz, dar până anul trecut, pierdea zilnic jumătate de oră - 45 de minute dus, la fel la întors, pentru că baza de antrenament e departe de casă. „Te duci la serviciu repede, mai rezolvi câte ceva, dupa două ore te duci să-l iei și-l duci acasa, îi dai repede să mănânce și cam asta este”. Iar în timpul vacanței de vară, când avea două antrenamente pe zi, era și mai greu. „Contrar tuturor părinților, cred că sunt singura care spune că n-aș mai vrea să facă tenis. Aș avea si bani de concediu, aș dormi și mai mult, aș fi mai liniștită”, spune oarecum în glumă doamna Fetișleam.
În tenis, șansele sunt foarte mici, ca la loto. Dar cât timp ai și 0.01 % șanse să ieși jucător, atunci trebuie să continui
Tot în glumă îi sfătuiește și tatăl Roxanei Manu pe cei aflați la început să se asigure că stau bine cu inima, cu ficații și cu mansarda înainte de a porni pe acest drum. Nefiind un sport de echipă, implicarea părinților e poate mai mare ca în alte sporturi. Pentru că nu-și permit antrenori personali, ei sunt cei care merg cu copiii la competiții, ceea ce înseamnă că lipsesc de la serviciu, își neglijează uneori afacerile sau renunță la concedii. „Ca să mergi cu copilul în turnee trebuie să-ți lași lucrul, să lași totul. Să nu mai vorbim dacă ești angajat undeva, cum faci?”, se întreabă tatăl lui Cristian Moldovan. Mulți părinți devin managerii propriilor copii, încercând să găsească sponsori, să gestioneze plecările și antrenamentele și chiar se mută de acasă, cum a făcut Ioan Bucur.
Iar deasupra tuturor acestor sacrificii personale și eforturi, planează lipsa de certitudini. Nu ai garanția că eforturile tale vor fi avea fie și cea mai mică finalitate. Dar și acest risc e cunoscut și asumat. „În tenis, șansele sunt foarte mici, ca la loto. Dar cât timp ai și 0.01 % șanse să ieși jucător, atunci trebuie să continui”, spune mureșanul Moldovan.
Poate cel mai surprinzător răspuns venit din partea părinților prin franchețea lui este acesta: unul dintre obstacolele care stau în calea copiilor lor îl reprezintă chiar ei. Prin presiunea pe care o pun pe obținerea de rezultate bune, atmosfera tensionată pe care o creează în jurul meciurilor, prin faptul că nu pot lăsa deoparte propriile așteptări, tocmai părinții sunt cei care pun umărul la formarea unui climat nociv.
„Noi ca părinți venim din diverse sisteme – unul e medic, altul inginer –, nu știm cu ce se mănâncă tenisul. Mai sunt și orgoliile, ne dorim ca al nostru să fie campion, campion, campion. Și când ieși afară, începi să te trezești la realitate, ușor-ușor: aoleu, unde sunt?”, spune tatăl unui jucător din top la categoria 14 ani, care adaugă că părinții greșesc dacă încearcă să transpună în tenis experiența lor de viață sau pe cea profesională. Ar fi de ajutor să li se ofere un cadru în care să învețe mai multe despre tenis, dar în condițiile în care și cursurile pentru antrenori sunt puține, rămâne doar documentarea individuală. „Cu cât te afunzi mai mult în lectura de tenis, îți dai seama de sutele, miile de detalii care fac diferența. Că la un moment dat, de lovit, o să lovească toți copiii bine, dar detaliile – partea mentală, pregătirea fizică – o să facă diferența”.
La bucurie, la victorie, sunt foarte mulți prieteni lângă tine, ai mulți fani, primești multe felicitări. Ei, atunci când pierzi, n-ai decât părinții, nu rămâne decât familia
Se știe că pregătirea psihologică e esențială în tenis, un joc individual care necesită analize și decizii luate în fracțiuni de secundă, iar părinții joacă un rol important în formarea unor viitori jucători echilibrați. De asta, Ioan Bucur crede că părinții trebuie să fie mereu alături de copiii lor și să-i încurajeze, mai ales atunci când pierd. „La bucurie, la victorie, sunt foarte mulți prieteni lângă tine, ai mulți fani, primești multe felicitări. Ei, atunci când pierzi, n-ai decât părinții, nu rămâne decât familia. Dacă familia nu susține copilul, nu se poate dezvolta psihic în primul rând”.
Un alt părinte menționează chiar nevoia de înfrângeri pentru formarea unui mental puternic și pentru a acumula experiență. „Eu sunt de părere că un copil cu cap învață mai mult dintr-o înfrângere decât dintr-o victorie. Dar asta dacă are lângă el un antrenor sau niște părinți care știu să scoată în evidență lucruri bune. Ori, noi aici greșim, ca părinți: îi certăm, îi băgăm în ședință când pierd.”
La turneele din străinătate, atmosfera e mai relaxată, spune același părinte, pentru că se vede că au mai multă răbdare și încredere. Iar diferența, când te întorci după două-trei turnee de categoria I, unde vin clar cei mai buni copii ai Europei, e cu atât mai frapantă: „La noi vezi pasiunea, comentariile, țipetele, plânsetele, și te întrebi: Unde suntem, ca mentalitate? Se vede că nu avem plăcerea de a juca”.
Iar fără plăcerea de a juca, e greu de crezut că un sportiv poate ajunge la cel mai bun nivel al său, cum am învățat cu toții în ultimii doi ani de la Simona Halep. Și, până la urmă, e motivul pentru care au pornit cu toții pe acest drum, și pentru care continuă să facă toate eforturile pe care le-am enumerat mai sus: pentru bucuria pe care o văd la copiii lor. Pentru că juniorii care au ajuns până aici și care se ambiționează să continue, în ciuda tuturor obstacolelor, o fac doar pentru că iubesc tenisul. Așa că părinții se ambiționează și ei la rândul lor să nu renunțe și să încerce să găsească soluții. În episodul viitor, vă prezentăm câteva din sfaturile și soluțiile pe care le propun ei pentru un viitor mai bun.
