Am intrat în Galaţi pe o vreme care l-ar fi făcut şi pe Murray să vrea acasă. Din auzite, cunoşteam oraşul destul de bine, pentru că eu am mulţi prieteni brăileni, însă în ultimii douăzeci de ani nu mai păşisem pe străzile sale. Fără a scăpa tenisul din vedere nici măcar o clipă, voi aminti, în acest prim paragraf despre România – Spania, cele patru versuri cu care Vasile Larco îşi rezuma şederea în acest oraş istoric al României nostre: Descălecat-am la Galaţi / La bunii mei amici confraţi / Şi nu voi sta aici puţin / „Pe Dunăre de-ar curge vin!”. Poate vom reveni candva la acest epigramist care nici măcar pagina de Wikipedia nu are, însă deocamdată, despre prima conferinţa de presă a jucătoarelor de Fed Cup.
România – Spania. În sala clubului Viva din Galaţi, presa tocmai a lăsat baltă cafelele si micile discuţii. Suntem invitaţi să luăm loc, trebuie să intre jucătoarele. Un reporter scund plescăie gumă şi, pe ultima sută, apucă să o confunde pe Conchita Martinez cu Arantxa Sanchez. Este corectat de o colegă un pic mai tânără, care pare să ştie tenis: „Aia-i alta, mă”. Cuvinte mai precise de atât nici că au fost rostite vreodată.
Primul lucru pe care îl observ la naţionala României este că fetele sunt mai frumoase în realitate decât la televizor. Le analizez, mă încrunt, şi apoi îmi dau ok-ul: dap, sunt mai frumoase. Dar ce-i cu considerentele astea neavenite, vă veţi întreba, poate. Cui îi pasă dacă sunt frumoase sau urâte, dreptace sau stângace, odihnite sau plânse? Important este să câştige și atât, nu? Ei bine, nu. Atât de rar le avem pe toate acasă, încât cititorul, cu părere de rău îl anunţ, va trebui să accepte şi aceste mici detalii neserioase, pe parcursul acestui weekend plumburiu. Aşadar, toate râd, par fericite să fie acolo, îmbrăcate la fel, machiate discret, schimbând priviri şi cuvinte în spaniolă cu fetele celelalte, musafirii.
Tresar un pic atunci când, „din prima bancă” cineva îi pune Simonei Întrebarea. Singura întrebare care contează, ză mazăr and fazăr of questions, întrebarea pentru care „punctus interrogativus” a fost inventat. Această întrebare este, probabil aţi ghicit, următoarea: ”Simona, dl Ţiriac a declarat că atunci când ai pierdut cu Sharapova ar fi vrut să te împuşte – cum comentezi?”. Râsete în sală, punctul pe „i” („i” de la „ieste, bă!”) fusese pus, până şi spanioloaicele, din respect pentru numele domnului Ţiri de Madrid, zâmbesc puţin. Apoi vine răspunsul lui Halep, ce poate fi asemănat cu felul în care Petre Grigoraş preia echipe cârpite şi îngenuncheate pentru a le tranforma în nebuni şi cai pe tabla de şah a Ligii I. Simona a transformat o întrebare de duzină într-un episod memorabil: „da, dl Ţiriac se pricepe la asta cu împuşcatul”. Bang bang, that awful sound!!! Dacă sala a descifrat delicateţea genială a acestui răspuns, nu a arătat-o. Simo a continuat, zâmbitor şi diplomat, spunând că apreciază orice punct de vedere al sportivilor sau al foştilor sportivi. Dar dacă se mai îndoia cineva, dragi consumatori de tenis, Simona are cap, nu numai braţ.
Un spaniol mă roagă, după conferinţă, să-i fac şi lui o poză alături de Soler Espinoza. Nu-i spun că fix asta voiam să-l rog şi eu pe el, în schimb nu ezit să fac uz de 80% din spaniola pe care o ştiu: „si, claro que si”. La câţiva metri mai încolo, Alex Dulgheru râde cu Muguruza, Monica Niculescu conversează cu un tip de la Dolce, arbitrul Carlos Ramos e cel mai elegant din încăpere, Hărădău dă indicaţii, iar eu îi privesc pe toţi fără să ştiu pe nimeni. Macar ştiu rezultatul: batem cu 3-0.
