Graba strică armonia
Înainte să ne fie bine, ne-a fost rău. Și încă o dată s-a văzut cât de nepregătiți suntem (făcând o medie) pentru a gestiona momentele nefaste firești care apar în cariera oricărui jucător de tenis. Valul de mesaje dure care a invadat Social Media după eșecul Simonei Halep cu Garbine Muguruza a fost neașteptat de virulent, dat fiind contextul. Practic, confruntarea cu Spania încă nu se încheiase, șansele României se păstrau la un nivel decent, mai ales că perspectiva unui meci de dublu care să decidă manșa era destul de vehiculată înainte de începerea meciului cu Spania. Și totuși, Simona a fost făcută rapid responsabilă de o înfrângere care, în realitate, n-a mai venit niciodată.
Practic, era și o formă de neîncredere în Irina și Monica, fetele care urmau să joace ultimele două meciuri, o neîncredere venită din partea unui segment al publicului prea ușor influențat de dramaticele titluri pe bandă care împânzesc televiziunile și site-urile românești de știri, același segment care apoi a trecut repede în extrema cealaltă, ridicându-le în slăvi pe cele două (meritat, nu încape discuție – dar e sănătos să nu exagerăm niciodată cu termenii de tipul “eroi”, “salvator” șamd).
Raluca Olaru, care, fără să joace, a fost una dintre surprizele plăcute ale weekendului din calitatea de analist invitat la Dolce, a punctat corect într-una dintre intervențiile ei, vorbind despre încrâncenarea și inabilitatea noastră de a accepta înfrângerile ca parte a unui amplu proces de învățare, comparativ cu străinii care sunt mult mai relaxați în ce privește eșecurile sportive. Un procent important (sau măcar cel mai vocal) dintre consumatorii români de sport continuă să fie preocupați doar de rezultat, în loc să vadă perspectiva de termen lung, și refuză să accepte că nimeni nu e perfect și nu toate meciurile pot fi câștigate. Într-un final, totul s-a terminat cu bine din fericire, dar acel intermezzo dintre meciul trei și meciul patru ne-a oferit o proiecție a unui univers alternativ, pe care îl cunoaștem, din păcate, prea bine.
Echipa primează într-o competiție pe echipe
Din fericire, Irina Begu, ajutată puternic de Monica Niculescu, a avut o zi extraordinară, iar România a întors meciul cu Spania cu ajutorul echipei. E ceea ce a reieșit la suprafață din toate comentariile care s-au făcut pe această temă, fie în presă, fie din declarațiile oficialilor. E o discuție amplă și simt că încă nu realizăm cât de norocoși suntem că avem o echipă într-atât de competentă, mergând până la numărul 4 sau chiar 5 (Sorana n-o să stea la nesfârșit în afara Top 100; majoritatea jucătorilor cu talent, dar și cu probleme, găsește mai devreme sau mai târziu combinația câștigătoare).
Așadar, Simona a încheiat al doilea meci consecutiv de Fed Cup cu un bilanț de 1-1. Acum a pierdut cu Muguruza, în aprilie anul trecut a pierdut cu Ana Ivanovic (într-o zi în care jucase două meciuri de simplu), ba mai mult, în februarie 2014, la turneul de calificare de la Budapesta, a pierdut contra Ungariei cu Timea Babos. Există un pattern aici? Se prea poate. Trei hard-hittere care corespund unui profil de jucătoare cu care Simona încă are probleme. Dar mai mult de atât s-ar putea să conteze presiunea așteptărilor care apasă pe Simona, asupra cărora revin mai jos.
Dar ceea ce trebuie să ne întrebăm este următorul lucru: ne uităm la Fed Cup ca s-o vedem pe Simona câștigând sau ne uităm ca să vedem România câștigând? Care este obiectivul nostru pe termen lung, ca și comunitate de tenis (oficiali, jucători, suporteri, jurnaliști, simpli privitori ocazionali de pe margine) în această competiție?
Cu tot respectul pentru Simona, ar fi absurd să nu fie valabilă varianta a doua, adică ne uităm în speranța unor victorii ale echipei României. Dacă-i așa, atunci trebuie să înțelegem că vorbim despre o competiție în care un star, fie el și numărul 3, nu poate câștiga de unul singur nici un meci, nici trofeul. Pentru a câștiga multiple trofee pentru Spania, Nadal a avut susținerea unei generații iberice de excepție, Djokovic n-a pus mâna pe Salatieră fără câțiva locotenenți redutabili, care și-au pus toate resursele la bătaie, iar cazul lui Federer, cel mai titrat jucător din istorie fără Cupa Davis până în toamna trecută, e arhicunoscut. Trecând dincoace, la feminin, ultimii ani sunt plini de astfel de exemple. Cele trei țări care au pus monopol pe trofeul Fed Cup din 2004 și până acum au beneficiat de loturi lărgite foarte competente, cu soluții atât la numărul 1, cât și la numărul 2 sau mai ales în proba de dublu (în toți acești ani, titlul a fost câștigat numai de Rusia, de patru ori, Italia, de patru ori, Cehia, de trei ori).
Foto: Robert Ghement / FRT
În ultimele ei apariții din 2014 și până acum, România a beneficiat, în sfârșit, de o aliniere a planetelor improbabilă. Meritul major îi aparține Simonei, al cărei salt valoric imens a impulsionat și încurajat pe toată lumea și a făcut posibilă, într-un final, selecția unei echipe solide în toate compartimentele, care să ne scoată din ulița mărginașă a ligii a treia valorice. În toate meciurile din acești ani, de fiecare dată au contribuit toate fetele convocate. La Budapesta, anul trecut, dublul ne-a ajutat cu punctul decisiv în două ocazii, anulând eșecul Simonei cu Timea Babos, respectiv cel al Soranei cu Heather Watson. Contra Serbiei, a venit rândul Soranei să ducă greul, ea aducând două puncte imense. Cu Spania, Irina Begu s-a ridicat la înălțimea solistului: ce importanță a avut acel succes cu Soler, servit rece și scurt!
Nimeni nu știe, dar poate că data viitoare Simona va aduce cele două puncte vitale. Cu siguranță că va veni un moment în care vom descoperi avantajele enorme de a avea numărul 3 mondial în tabăra noastră. Sau poate o va face Monica, Alexandra sau altcineva. Nici nu contează cine o face, atâta timp cât cineva o face. Priviți FedCup ca pe un drum de durată, pe care nu-l poți parcurge cu un singur om. Practic, un drum început în 2014 și-ar putea vedea roadele abia în 2016, când am putea juca în Grupa Mondială. E imposibil să ajungi acolo fără un lot bine balansat. Și fără multă răbdare.
Iar cel mai bun contraexemplu e chiar adversara noastră din weekend, Spania. Deși a avut-o pe Muguruza într-o formă fantastică, asta n-a fost suficient, Garbine eșuând la un pas de a deveni prima jucătoare din istoria Spaniei care aduce trei puncte într-un meci de Fed Cup (asta și la debut). Soler a fost inexistentă, iar Medina s-a dovedit, într-un final, mâna moartă la dublu.
Halep
Înapoi la Simona. Ca de obicei, orice eșec al ei e întors rapid pe toate fețele. Se dau sentințe, se analizează fiecare gest pe care îl face în afara terenului, se cere intervenția oricui care e capabil s-o convingă să-și angajeze o ceată de antrenori străini, se dau titluri bizare pe post de breaking news, cum că Halep ar fi fost călcată în picioare de Muguruza. Ceea ce nu ne dăm seama cu toții e că o expunem la o presiune uriașă, tot mai mare pe zi ce trece, pe Simona. Nu cred că aceeași comunitate de tenis amintită mai devreme realizează, încă. Sigur că da, locul trei în lume vine cu astfel de riscuri, total de acord. Faima, banii, glam-ul, contractele, toate astea presupun și stres și dureri de cap. Însă e o diferență între presiunea naturală pe care o presupune acest statut nou al Simonei și ceea ce vine din țară, tot mai puternic, tot mai virulent, tot mai agresiv, mai demanding. I se cere Slamul ăla mai repede, i se cere locul 1, i se cer victorii în serie în turneele WTA, dar și când vine acasă, în Fed Cup. I se cere să susțină de una singură expansiunea rapidă pe care o cunoaște tenisul la noi, i se cere să-i inspire pe alții, să dea autografe, să facă poze, să zâmbească frumos, să reprezinte, dacă se poate pe gratis, trei sferturi dintre brandurile de pe piața din România. I se cere să comenteze declarații stupide, să explice, să dea socoteală, să răspundă la tot ce vrea fiecare dintre noi. De oferit, tot mai des i se oferă reproșuri.
Nu cred că Simona primește credit pentru cât de bine face față situației la acest moment. Însă nu ne putem culca pe o ureche că așa va fi mereu. Treptat, va trebui să înțelegem că Simona e numai una, iar umerii ei vor fi tot mai apăsați de această presiune uriașă. În seceta de campioni pe care o cunoaște sportul românesc în acești ani, cuplată cu vizibilitatea mult mai strălucitoare pe care o oferă tenisul, Simona e într-o poziție ingrată. Sigur că e cariera ei și e bucuria noastră, așa că fiecare se simte că ia parte, într-un fel, la orice apariție a ei. Însă o putem ajuta dacă, din când în când, mai facem câte o jumătate de pas în spate și o mai lăsăm să respire. Eventual, să și piardă.
Nu-s neapărat convins că înfrângerea Simonei cu Muguruza ar face parte dintr-un trend negativ care îi subliniază așa-zis-ul regres, comparativ cu 2014. E mult prea devreme pentru a trage astfel de concluzii, ca să nu mai spun că, anterior meciului cu Makarova, absolut toată lumea vedea o Simona mult îmbunătățită. A fost suficient un eșec, dublat de cel cu Garbine, ca tot acest discurs public să fie aruncat pe fereastră. Cred, însă, că o parte din înfrângerea cu o Muguruza oricum extraordinară duminică se cauzează și presiunii imense pe care Simona o resimte când vine acasă. La rândul ei, și ea are o parte de vină sau de management defectuos, pentru că am sentimentul că își pune singură și mai multă greutate, asumându-și cu brațele deschise și, uneori, cu mai mult entuziasm decât e cazul, a tot ce ține de casă, de România. S-a ajuns, astfel, în situația în care, pentru a doua oară (precedentul fiind cel cu Ivanovic) am văzut o Simona jucând apăsată în fața propriilor fani, fără bucuria jocului, încărcată și, într-un final, foarte afectată că n-a putut livra victoria promisă.
În plus, ca și Cupa Davis, Fed Cup e o competiție cu dichis. Soler Espinosa spunea chiar că “e o competiție care nu face bine la sănătate”, referindu-se la presiunea extremă pe care o resimt fetele atunci când joacă pentru țară. Într-un sport atât de individual(ist) precum tenisul, raportarea și ajustarea la echipă nu se face așa de simplu precum pare de la televizor. Deși e același teren, aceleași reguli și aceleași mingi, adesea tenisul e altul. Iar Simona nu are încă atât de multă experiență în Fed Cup încât să știe cum să gestioneze astfel de emoții. Exceptând-o pe Monica (ea jucând cele mai multe meciuri pentru România din generația actuală), nimeni nu are. E un proces de durată, dar lucrurile vor fi mai bine. Ca în multe alte domenii, va trebui să fie însă mai rău, înainte să fie mai bine.
Partea bună e că, anul trecut, deși nu a jucat atât de bine la lot precum o cereau așteptările și statutul ei, Simona a luat cu ea energia câștigată alături de fete și a transpus-o în serii de rezultate excelente în circuit. După Budapesta, a luat titlul la Doha și a făcut semifinale la Indian Wells – temelia a ceea ce avea să urmeze în restul anului. După Serbia, s-a înhămat la un sprint fantastic, punctat de finala de la Madrid, finala de la Roland Garros, semifinala de la Wimbledon și, închiderea cercului, titlul de la București. Când a terminat acest sprint, abia dacă mai avea aer, dar era fericită: în sfârșit livrase acasă, în fața alor ei.
N-ar fi exclus ca lucrurile să se repete acum, când Simona se pregătește iar de segmentul Dubai-Doha, apoi Indian Wells-Miami. Pentru ca, mai apoi, să aibă o nouă șansă la a aduce alte puncte pentru România în Fed Cup, în barajul din aprilie.
În ce privește jocul ei, e limpede că e într-o perioadă de căutare accelerată. Simona încearcă să-și adauge elemente noi în joc – serviciul și un joc mai agresiv fiind cele mai evidente – , dar încearcă să rămână și competitivă, ambele în același timp în care manevrează de zor și cu presiunea publică de acasă. Nu-i tocmai cel mai ușor lucru de făcut.
Begu
Spuneam mai sus că poate cel mai important lucru din duminica Irinei este rapiditatea cu care a executat-o pe Soler Espinosa, ștergând în două seturi făcute confortabile efectul amar al înfrângerii numărul 1 al României. Făcând asta, Irina a împușcat doi iepuri dintr-un foc: și-a salvat resurse fizice prețioase pentru mai târziu și a anulat avantajul psihologic major luat de tabăra spaniolă, în același timp readucând motivele de încredere în rândul publicului și al echipei noastre. Un meci lung și epuizant cu Soler, în care victoria, și să fi fost obținută, ar fi venit greu, chinuit sau cu multă muncă, și-ar fi văzut foarte posibil consecințele ceva mai târziu, iar revenirea fabuloasă din meciul de dublu n-ar mai fi fost, poate, realizabilă.
Vizavi de meciul de dublu, exact, n-aveam “nicio treabă” în a-l câștiga dacă fetele n-ar fi pus pe masă totul, culminând cu explozia de intensitate și de curaj arătată în acel segment magnific și greu de uitat, adică finalul setului al doilea – începutul setului decisiv. Când am câștigat punctul apărat dramatic la fileu de Moni, cu mingea sărind din racheta ei peste Muguruza și prinzând tușa, meciul era gata. Muguruza, stâlpul Spaniei, a căzut un pic acolo și asta s-a simțit în brațul ei. A fost o victorie a echipei, croșetată pe determinarea Irinei de a face uitată prestația ștearsă din prima zi. Data viitoare când Irina promite ceva, să facem bine să o credem.
Asta fiind spusă, e o ocazie de a reaminti cuvintele Irinei de la Australian Open, când, întrebată pe un ton impacientat “ce s-a întâmplat în primul set cu Bouchard?” (acest “ce s-a întâmplat” e un alt subiect bun), Irina a răspuns liniștită: “Ce să se întâmple, nu s-a întâmplat nimic, am început mult mai lent. E o experiență nouă pentru mine, n-am știut probabil să gestionez atât de bine emoțiile și așa cum am spus este o situație diferită, sper ca data viitoare să-mi fie mult mai ușor”.
Irina a rămas, într-adevăr, cu multe lucruri bune după Australian Open. Și-a demonstrat sieși că are capacitatea de a se ridica la înălțimea ocaziei. “Pot să spun că am învățat foarte multe, această experiență mi-a dat multă încredere, am depășit multe bariere pe care le aveam eu și sper să fac un sezon cât mai bun. Sper să joc la fel de bine și la celelalte Grand Slamuri. Important e că jocul merge, mai ales pe hard, acum un an și jumătate nu puteam să spun același lucru, acum mă simt mult mai bine. Pot să joc cu jucătoarele de top și să mențin linia”.
Pentru Irina, e închisul parantezei peste un an început în februarie 2014 cu turnee micuțe prin America de Sud, un an în care a jucat enorm de multe meciuri și în care a săltat 100 de locuri în clasament. Punctul sub semnul exclamării mai lipsea, iar el a venit cu această prestație din Fed Cup.
Organizare
Per total, Galațiul, cu toate criticile pe care și le-a încasat decizia de organizare acolo, a fost un test trecut. Cel mai bun test îl reprezintă chiar spaniolii, care veniseră cu impresia că vor da peste un public românesc “huliganic”, dar au plecat plăcut impresionați, atât delegația, cât și jurnaliștii. Problemele cu terenul au fost rezolvate din mers și nimeni nu a putut pune vreo responsabilitate a scorului pe seama suprafeței, și, în general, toate lucrurile importante în astfel de ocazii au fost bifate corespunzător – spun mai multe surse din mai multe domenii. E adevărat, aspectul interior al Patinoarului din Galați nu inspiră tocmai WTA, ATP sau aerul de turnee mari, dar ideea plimbării echipei prin țară s-ar putea să nu fie tocmai atât de rea.
Are cuvântul și Codruț, cel care a experimentat pe propria-i piele: “Organizarea a fost bună, cel puțin eu așa am perceput-o. Parcare mare, chiar în buza Patinoarului, snack-urile nu foarte scumpe, organizatorii punctuali, în mare. Doua mici sincope au fost. Prima: amfitrionul, un tip înalt care servea și drept announcer pe teren, nu vorbea o engleză prea bună. Era cam iliesciană, iar omul părea un pic emoționat și depășit de situație pe alocuri. Al doilea moment (mult mai ridicol) s-a petrecut când un ziarist l-a rugat (un pic cam răstit, ce-i drept) pe un tip de la Pază să se dea puțin mai la stânga, că bloca vederea multora. Era în timpul meciului de dublu. Bodigardul s-a răstit atât de tare încât s-au întors priviri de peste tot, mă așteptam ca Niculescu să se oprească din mișcarea de serviciu. A zis “să nu țipi la mine, că te dau afară”. A fost un caz izolat, în rest oamenii responsabili cu paza au fost politicoși și atenți la tot ce mișca, inclusiv duminică, atunci când Iohannis nu mai era”.
Ce urmează
Partea bună e că nu trebuie să așteptăm mult. Mâine are loc tragerea la sorți pentru barajul din aprilie, așa că vom trece rapid de la a analiza trecutul foarte recent la a face calcule pentru viitorul care deja bate la ușă. Cum ITF a stabilit azi capii de serie, România nu poate pica decât cu una dintre Canada, Australia, Italia sau Polonia. Într-un singur caz, cel în care am întâlni Italia, vom fi siguri că jucăm acasă. În celelalte trei situații, o tragere la sorți va decide cine este țara organizatoare. Între discuția evitării unor deplasări lungi în Canada sau Australia, destul de inoportune la acel moment al sezonului, România pare bine plasată indiferent de adversar și de suprafață. Dar mai multe vom ști mâine.
Educație
Mai sus aminteam câte ceva din declarațiile Irinei Begu de la Australian Open, păstrate pentru o analiză care n-a mai apucat să vadă butonul publish, dar din care am preluat acum idei importante .
A mai spus ceva Irina atunci. Ceva ce face parte din educația pe care trebuie să ne-o însușim în continuare cu toții, pe măsură ce tenisul continuă să cucerească noi teritorii în România.
“Înseamnă mult să fii locul 40, 50, 60, pentru că ești al 40-lea om din lume la ceva. Oamenii din România nu prea văd lucrurile așa, indiferent de domeniu. Numai dacă ești numărul 1, 2, 3, atunci contează sau te văd altfel. Dacă ești 30, 40, eh…”
Episodul Fed Cup Galați, februarie 2015, a mai pus o piatră la construcția tot mai frumoasă care se profilează. Lipsește strategia, ce-i drept, dar pietrele se tot adaugă, grație în primul rând elanului și curajului acestor fete. Ar trebui să fi învățat, în primul rând, să avem încredere în noi, să ne bazăm pe echipă (un “sport” rar practicat în România, de la școală la business și până la real life) și să ne permitem să mai și pierdem. Deocamdată, n-o prea facem. Sunt șase victorii consecutive pentru România în Fed Cup, și dacă tot ne plângem că nu mai avem sporturi pe echipă redutabile în România, iată că tenisul oferă o soluție și pentru această problemă.
