Pază draconică la Patinoarul din Galaţi, transformat în teren de tenis pentru un weekend. Sunt aşteptate personalităţi importante : Iohannis, Halep, Ţiriac, eu; în fine, lume bună, tenisul atrage tot mai mult. Am intrat, cu câteva ore înainte de începerea meciurilor, pe la poarta 4 a patinoarului. Zgribulit şi cu urechile într-o stare avansată de givraj, m-am trezit instantaneu cu ochelarii aburiţi. Unde naiba ma aflu şi ce-i cu formele astea de relief în faţa mea? A, nu, nu-s munţi, ci trei oameni (mari) de ordine, care mă iau în primire: unul mă roagă să-mi deschid rucsacul pentru inspecţie, al doilea îmi face semn să mă deschei la geacă (tot pentru inspecţie), iar cel de-al treilea, responsabil cu întrebările ilogice, mi se adresează: „N-aţi îngheţat?”. Nu, de ce să îngheţ, îi răspund, neştiind dacă face mişto sau nu.
Ajung la marginea terenului exact când trebuie: Begu şi Dulgheru lovesc mingi. Tare. Le privesc o vreme şi nu pot să nu remarc o chestie. De fapt, mai multe. Begu trosnind mingea, atât de exact şi curat, imi face un pic de lumină cu privire la ce s-a întâmplat la Australian Open-ul ăsta, unde nu am apucat să o văd decât puţin. Această fată se află printre noi ca să joace tenis, nimic altceva nu i s-ar fi potrivit mai bine, nici chiar voleiul, deşi arată ca o voleibalistă adevărată. În faţa ei se află Alex Dulgheru. Cu mersul ei un picuţ legănat, a la Meredith Grey, Alex este o variantă mai talentată şi mai isteaţă a Pavlyuchenkovăi. Pe margine, Monica Niculescu le observă cu mâinile încrucişate şi arată exact ca un antrenor secund, responsabil cu buna dispoziţie. Cu Alex îi ies glumiţele, cu Irina mai puţin, deja se vede că e stresată.
În timpul acesta, pe Dolce este invitată Raluca Olaru. Eu nu am Dolce acasă, nu ştiu dacă genul acesta de mişcări deştepte sunt frecvente la ei, dar dacă da, jos pălăria. Raluca a spus în 3 minute mai multe chestii inteligente şi de bun-simţ decât au spus alţi experţi pe gandul.info într-un an. E drept, istoria va consemna că tot o reporteriţă de la ei, o devoratoare de Asimov fără îndoială, l-a întrebat pe tatăl Simonei, după meci, dacă este cel mai fericit tată din Univers. Mă rog…
Câteva minute mai târziu, domnul herr mister Klaus Johannis apare flancat de oameni în negru. Ropote de aplauze, cititori, va rog!, că n-au murit oameni la revoluţie ca să staţi voi cu mâna pe mouse! Aşa, mulţumesc. Este o onoare, domnule preşedinte, să vă avem printre noi, dar sunteţi sigur că v-aţi pus bine acolo jos, „la peluză”? Simo dă destul de tare în minge – spuneţi-mi sincer, câţi SPP-işti mai rapizi ca serviciul lui Halep credeţi că deţine România? Câţi? Doar vreo doi dar şi p-ăia i-a cam şubrezit Băse cu şpriţurile lui? Ok. Haideţi că am glumit, dle. K., ştiu că vă pricepeţi la tenis, ştiu că-l jucaţi, că-l priviţi, şi ştiu şi ce i-aţi şoptit Simonei la ureche când i-aţi strâns mâna înainte de meci: „Simo, dă-i pe partea stângă, tati, că stânga e mereu mai vulnerabilă, dacă mă-nţelegi, hehe”.
Aş vrea să remarc şi paradoxalul public din Galaţi. Capabil să aplaude winnerele Spaniei, el este dispus oricând să aplaude şi greşelile neforţate sau dublele greşeli ale aceloraşi jucătoare. De altfel, un dialog interesant s-a desfăşurat în vecinătatea locului unde îmi luam notiţe. Dupa un punct frumos făcut de Soler:
-A fost out? Punct pentru Simona?
-Nu, nu, a fost bună.
-Păi, şi atunci la ce (sic!) aplauzi, mă?
Un senviş şi nici două cafeluţe mai târziu, o priveam pe Halep punând punct meciului. Atâtea tricouri cu Halepeno, atâtea speranţe justificate puse în fetele astea! Ceva se petrece cu noi, dragi gălăţeni, bucureşteni, români! Se întâmplă să avem iarăşi tenis bun şi aş îndrăzni să spun că-l merităm.
Begu a pierdut al doilea meci împotriva lui Muguruza, această Xena pe arcuri care nu găseşte niciun motiv pentru care să vină la fileu. Însă chiar şi aşa, România primei zile la Fed Cup arată ca o echipă, nu un grup adus laolaltă de obligaţiile de calendar.
