Gata, am luat şi bacaloriatul ăsta. Cu emoţii, cu ceva bâlbâieli, atât pe teren cât şi în afara lui (idee de reclamă: să donăm FRT o prelată pe care să scrie treizecizero?), dar totul e bine când se termină cu bine. Serbia a luat şi ea un punct, ca să nu plece cu mâna goală, România a jucat în sfârşit acasă cu tribunele (aproape) pline şi a promovat după 15 ani în Grupa a doua mondială. Happy end. Dar nu vreau să vorbesc doar despre tenis azi, ci şi despre ceva mult mai profund: despre atitudine. Şi despre motivul pentru care românii sunt mişto.
Cum ziceam şi în avancronică, fetele erau favorite teoretic, dar pe teren lupta n-a fost simplă deloc. N-a fost simplă pentru că sârbii sunt sârbi. Şi pe deasupra, nu joacă tenis deloc rău. Uitându-mă cum le încurajau frenetic băieţii aceia înalţi din loja sârbească pe Ana şi pe Bojana, aproape sărind pe teren şi revărsând un potop de cuvinte guturale după fiecare winner, am gândit acelaşi lucru pe care l-am gândit în 2011 când m-am dus la Belgrad pentru Cupa Davis: „Băi, cu ăştia nu te pui; daţi naibii sârbii”.
Era prima mea vizită în Serbia şi la o primă ochire, iată ce am văzut. Aproape toţi sunt înalţi şi altletici, şi bărbaţii şi fetele (Ana nu e excepţia, e regula); toţi ţi se uită drept în ochi când vorbesc cu tine; dacă zic că vin la două, la două fix au venit; sunt parolişti şi atât de cinstiţi că în taxiuri îţi dau restul până la ultima monedă şi se uită la tine ca la maşini străine când tu, ca bucureştean sadea, vrei să le laşi bacşiş. Şi pe deasupra, au nişte patiserii divine. Numai lucruri bune până acum, nu?
Şi totuşi. Tot timpul cât am stat în Belgrad am avut o vagă senzaţie de nelinişte, ca şi cum ar fi existat un curent întunecat pe care-l ghiceşti şerpuind pe sub apa calmă şi frumoasă de la suprafaţă. Senzaţia aceea de „la o adică… ăştia nu ştiu multe.” Prima oară am crezut că e din cauza războiului, că ecourile lui au rămas cumva întipărite în atmosfera emoţională a locului. Dar apoi m-am gândit: dacă războiul nu e cauza, ci efectul acestei combativităţi şi al acestui miez inflexibil şi întunecat pe care-l simţeam în felul în care mi se uitau în ochi oameni necunoscuţi pe stradă?
Am observat că noi românii avem aproape un cult al sârbilor. De câte ori n-am auzit: sârbii sunt uniţi, sârbii sunt luptători, sârbii sunt aşa şi pe dincolo, de ce nu putem să fim şi noi ca sârbii? Da, aşa e, sârbii sunt şi luptători şi uniţi şi mai cinstiţi decât românii. Cu toate astea, vreau să vă spun: îmi plac mai mult românii. Pentru că au mai mult umor, inclusiv la adresa lor, pentru că nu se iau aşa de mult în serios, pentru că nu sunt atât inflexibili. Şi pentru că nu sunt scary aşa, aiurea în tramvai, cum a fost azi tipul de doi metri îmbrăcat în trening sârbesc, cu o geantă de felcer în mână şi care m-a făcut să mă lipesc de un zid după ce mi-a zis pe un ton care-ţi îngheţa sângele în vine: „Pardon!”
„Hai Sorana, că eşti mai bună decât ea. Şi mai frumoasă!” a strigat un tânăr din tribună azi. M-am distrat şi m-am gândit cum se compară această încurajare, atât de românească, lejeră şi hâtră, cu încurajările pline de consoane rostogolite pe voci groase de tabăra sârbă. E adevărat, sârba, ca orice limbă slavă, are dezavantajul ăsta că sună ca klingoniana de agresiv (poveste adevărată: un amic polonez vorbitor de rusă, masterand la Napoli, a băgat groaza în toţi borfaşii napoletani din cartierul rău famat unde stătea după ce a răcnit la ei de vreo câteva ori nişte cuvinte ruseşti care în traducere însemnau: „Sărut mâna, ştiţi cumva cum ajung la gară?”).
Neagu Djuvara, care este prin natura meseriei sale de istoric, expert în România şi români, a fost întrebat odată într-un interviu care este trăsătura care-i defineşte pe români. Dl Djuvara a râs, s-a gândit căteva secunde şi cu acea luminiţă care-i sclipeşte în ochi a răspuns: „Românul? Românul este talentat!” Era un răspuns jumătate în glumă, jumătate serios, dar foarte adevărat. Românul este talentat şi-n sensul rău, adică se bagă deseori unde nu-i fierbe oala şi se dă expert în tot şi-n toate, dar este talentat şi în sensul bun: adică versatil, ingenios, creativ, adaptabil.
Numai dacă te uiţi la echipa de tenis a României, vezi un peisaj foarte talentat şi polivalent: nicio fată nu seamănă cu cealaltă, nici la fizic, nici la personalitate, nici la joc. Toate sunt diferite, toate au ce-ul lor, toate aduc nuanţe diverse pe teren. Deplasarea Simonei, loviturile ei elastice şi precise, defensiva ei die-hard care toacă nervii adversarei, lipsa oricărei ezitări în atac. Loviturile blitz ale Soranei, atât de repede pleznite că abia le vedeam, serviciul ei greu, felul nonşalant în care se conecta la retururile acelea năucitoare de parcă ar fi strivit vag plictisită o muscă enervantă. Până şi fluctuaţiile lor psihice sunt diferite: când Sorana e sus, e foarte sus, când e jos, e foarte jos, la ea totul e la suprafaţă. Pe Simona în schimb o vezi spumegând în adâncul ei şi când se bucură, se bucură cu aceeaşi seriozitate intimidantă pe care-o mai vezi la Serena sau la Nadal. Pe Irina şi pe Monica nu am apucat să le vedem în weekendul acesta, dar au şi ele stilurile lor cât se poate de personale, Monica atât de personal că nu mai joacă nimeni în circuit ca ea.
Da, suntem pestriţi, şi nu semănăm unul cu altul, şi nu suntem toţi traşi la linie şi înalţi şi dârji ca sârbii. Dar cred că în diversitatea şi în flexibilitatea asta stă puterea noastră şi înţelepciunea noastră. Pentru că aşa cum suntem, o scoatem cumva la capăt, în felul nostru, spunând şi nişte glume pe parcurs. Da, n-avem prelate, da, facem greşeli neforţate şi duble, da, pierdem seturi de la 5-2, dăm bacşişuri prea des, ni se face frică, avem emoţii, ne dăm cu stângul în dreptul. Dar pe de altă parte, cum spunea şi Neagu Djuvara, suntem talentaţi, în ultimul timp la tenis mai mult decât la altele şi ar trebui să ne dăm mai mult credit pentru asta. Ar trebui ca noi românii să avem în primul rând cultul nostru şi să-i lăsăm pe sârbi cu dârzenia lor. Că şi dârzenia asta, e cu dus şi întors. Iar în weekendul ăsta dârzenia sârbească a pierdut la talentul românesc, care nu numai că e mai bun, dar e şi mai frumos 😉
