Dacă pe parcursul săptămânii Andrei Pavel ne-a ajutat să-i luăm la întrebări pe invitații noștri, n-am apucat să discutăm prea mult și cu el. Am recuperat la ediția de vineri a BRD Tennis Insider, emisiunea pe care Treizecizero o produce zilnic de la Arene. Andrei a atins o sumedenie de teme foarte interesante, pe care le regăsiți în brief mai jos și în întregime în înregistrare. O trecere de la victorii la înfrângeri, cum reacționează diferit femeile și bărbații din tenis, sau cum îți găsești rostul în tenis după retragere, cu temuta întrebare „unde mi-e locul acum?”
Despre echipa Mergea – Tecău
A fost primul meci pe zgură, primul meci după Cupa Davis pe care l-au jucat împreună și mi se pare că au jucat foarte foarte bine, ceilalți doi jucători (numai de dublu) s-au întrecut un pic ieri și m-am bucurat mult că au terminat în două seturi, că nu au intrat în tiebreaker-ul decisiv. A fost o minge de break la un moment dat pentru ceilalți și a fost pe muchie de cuțit un pic, mai ales în al doilea set. Dar au terminat cu bine, sunt deja în semifinale. Ieri ar fi jucat cu Delbonis și Schwartzman, dar Delbonis voia, pesemne, să se concentreze pe simplu, sau era un pic accidentat, nu știu exact ce s-a întâmplat. Băieții sunt în prima lor semifinală, la București, e un lucru extraordinar. Joacă cu o echipă destul de nouă – doi olandezi (W. Koolhof / M. Middelkoop) care sunt de 1-2 ani în turul de sus, au jucat Challenger înainte, dar sunt foarte periculoși. Ar fi un lucru extraordinar să intre în finală. Ei nu vor juca înainte de ora 16:00. Se joacă cele două semifinale de simplu înainte, cu Verdasco și Garcia Lopez, Delbonis și Pouille.
Semifinale în cadrul BRD Năstase Țiriac Trophy
Vor fi niște semifinale foarte interesante – mai ales prima: doi spanioli, fostul câștigător Garcia Lopez cu Verdasco, niște nume extraordinar de mari ale tenisului de zgură. Apoi, Delbonis are un an foarte bun, e un jucător înalt puternic, argentinian, stângaci, și celălalt, Lucas Pouille, un tânăr de 23-24 ani care nu m-a impresionat doar o dată, îmi place foarte mult stilul lui de joc, mă bucură că e în semifinală. L-am urmărit pe Pouille și la antrenamente, e un băiat foarte cuminte, nu iese în evidență, dar pe teren are ceva care strălucește.
Antrenamente, Cupa Davis, echipa masculină
E foarte simplu când trebuie să te antrenezi pentru meci, majoritatea au cam aceeași rutină, între 30-45 minute. Bineînțeles, începi cu o încălzire în afara terenului, ai cele 3-45 minute în care dai toate loviturile pe care le vrei să le faci, la dublu te înțelegi cu partenerul tău. În ziua de pauză faci o mică alergare și jumătate de oră simți mingea (cum spunem noi), dar fiecare jucător e total diferit. Dacă-l întrebi pe Djokovic acum și cum era acum patru ani, sunt niște metode total diferite, se schimbă cu timpul, iar în perioada de pauză, când nu ai concursuri, trebuie să lucrezi la anumite lucruri pe care vrei să le imbunătățești. În timpul concursului vrei doar să simți mingea, să simți terenul.
Diferența dintre meciurile de echipă și de individual e destul de mare când câștigi și când pierzi. Atunci când pierzi trebuie să vezi la rece unde trebuie să fii mai bine, care au fost greșelile din care poți învăța. În momentul în care câștigi trebuie să te gândești că joci din nou turul doi, trebuie să mergi la gym, să-ți faci stretching-ul, recuperarea, și să stai cu picioarele pe pământ. Spre seară încet, încet să te gândești la următorul meci, trebuie să ai grijă să-ți faci somnul ca să fii bine a doua zi. A doua zi, încă de la antrenament trebuie să te gândești la adversar, deja ai uitat de jocul trecut, iei încrederea din ziua precedentă, dar toată energia și încrederea merg spre următorul jucător.
Ce îi lipsește din cariera de jucător și cum și-a găsit locul
Acum îmi lipsește adrenalina, competiția – bineînțeles că nu-mi lipsesc antrenamentele sau chestiile mai dureroase, accidentările. Dar adrenalina îmi lipsește cel mai mult, competiția, gustul victoriei, chiar și gustul unei pierderi, câteodată mă gândesc că aș mai vrea. Am anumite regrete – „poate aș fi putut face asta un pic mai lung, poate aș fi putut juca un pic mai mult la dublu” – dar când ai anumite probleme cu sănătatea și ești la o anumită vârstă, motivația nu mai e aceeași, cel puțin la mine, cu accidentarea la spate. Am încercat să revin în 2009 și am jucat câteva concursuri și a fost foarte greu. Puteam să mă antrenez ok doar pentru 3-4 zile, că apoi veneau durerile de la spate. Atunci motivația scade din ce în ce mai mult și cumva te liniștești. Primul an după ce m-am lăsat a fost foarte frumos – jucam golf, mâncam bine, îmi permiteam să fac anumite lucruri, am stat cu familia mult mai mult, am început o academie de tenis, dar n-a fost ceva care să-mi dea adrenalina aia – bine, nimic n-o poate înlocui, dar să ajungă undeva. Dup-aia mi-a fost greu să-mi găsesc iarăși locul. Nu credeam că va fi atât de greu, dar din păcate a fost. Însă îmi aduce satisfacție să fiu din nou lângă terenul de tenis, compensează și mă ajută, îmi place foarte mult.
La Cupa Davis este o adrenalină, mai ales când echipa se simte bine împreună. E un sentiment – chiar dacă pierzi, că împreună ați dat totul. Ca jucător de tenis, nu joci pentru echipă foarte des. Florin și Horia joacă pentru Jocurile Olimpice ca echipă, dar Cupa Davis e ceva special și noi ne simțim foarte bine împreună, e un sentiment extraordinar când ne întâlnim acolo și sper să continue așa.
Victorii, eșecuri, feminin, masculin
Trebuie să și ai o șansă să ai succes (mai ales) la început, să simți. De multe ori, în presiunea pe care o simți la Cupa Davis, sau chiar pe stadioane mari, centrale, cu jucători foarte puternici, uiți de toată copilăria în care ai muncit, de ani, de orele pe care le-ai pus acolo. Trebuie să te gândești că acesta e darul. Trebuie să te bucuri de acest lucru. Atunci presiunea devine un pic mai mică și începe să vină plăcerea, dar de multe ori presiunea se traduce prin „să nu mă fac de rușine”, „sper să câștig meciul, că altfel uite ce spune, scrie lumea”, tuturor ni se întâmplă asta și atunci trebuie să fii foarte bine pus pe picioare tu, ca să poți să dai la o parte și să joci. Simona, de exemplu, pentru că a ajuns la un nivel foarte sus, la fiecare meci pe care-l pierde are mai mult negativ de la lumea din afara tenisului decât pozitiv. Atunci ea trebuie să fie bine pusă pe picioare să spună „ok, am pierdut, e un meci, e munca mea, merg mai departe, abia aștept să câștig, sunt profesionistă, acesta e jobul meu și încerc să-l fac cât mai bine, câteodată iese, câteodată nu iese”. Când te gândești prea mult în afară, atunci e greu.
Foarte multe persoane dau vină pe aceste lucruri, dar tu trebuie să fii concentrat pe treaba ta și să știi exact linia pe care o iei. Nadal a fost întrebat mult chestia asta și la Roger („poate nu mai poți să-l bați pe Djokovic”). Nu-i vezi că sunt supărați sau că se lasă de tenis, deși ar putea, că au câștigat suficienți bani, și-au făcut faima, dar pentru ei poate e o motivație în plus. Un fel de „ok, vă arăt că pot reveni”.
E total diferit să antrenezi femei. Noi, bărbații, suntem un pic mai simpli decât femeile, mai ales când vine vorba de câștigat-pierdut. Vorbim doar despre tenis. Fetele au o dramă mult mai mare, mai ales când nu le merge bine, cele de sus și-au dat seama mai repede. Cum spunea și Irina Begu, dacă e vorba de un meci în care pierd în fața cuiva care nu le-a mai bătut niciodată, este o dramă imensă pentru foarte multe dintre ele. „Cum pot să pierd la persoana respectivă, trebuia s-o bat 6-0, 6-1, nu se poate așa ceva”. Foarte mult din chestia asta o au și pentru că nu sunt ele însele, cu picioarele pe pământ. Pun prea mult la suflet, aud ce spun ceilalți – părinții, prietenii, ce-o să spună presa. Un băiat ar spune „ok, am pierdut, beau o bere sau mă duc la film”. Am fost și eu de foarte multe ori supărat pe mine când trebuia să câștig și am pierdut rău de la cineva de la care nu trebuia. Eu stăteam în cameră, mă uitam la un film sau două și era totul ok.