Când meciurile se decid într-un singur punct | Ferru, “mai bun” nu ajunge cu Rafa!

 

“Când știi că nu poți să-l bați pe Nadal, atunci știi că nu poți să-l bați pe Nadal”. Fraza asta aparent ambiguă, văzută pe Twitter, mi se pare cea mai potrivită descriere a problemelor de tot felul pe care le întâmpină David Ferrer în fața mai ilustrului său compatriot. Era undeva pe finalul setului secund când am citit-o, pe atunci Ferru era încă în controlul scorului și-al meciului, ba chiar primejdios de aproape de o victorie uriașă, și totuși. Deși Rafa era clar departe de cel mai bun nivel al său, deși Ferrer juca, din punct de vedere tactic, aproape perfect, deși suntem într-un turneu al marilor surprize, deși una, deși ailaltă, parcă era ceva acolo care te făcea să gonești gândul unei victorii a lui David. Poate cântecul pus la stație de DJ într-una dintre pauze. “One way / Or another / I’m gonna get you / I’m gonna get you, get you, get you, get you / One way / Or Another…”.

Da. “Nu cumva, one way, or another, Rafa o să…”, m-am gândit, invariabil, atunci când Ferrer conducea cu set și 4-2 în setul secund. Și da, până la urmă tot castelul frumos ridicat de David s-a prăbușit într-un mod răvășitor pentru un jucător atât de admirabil în abnegația și în modestia lui.

Simțul de killer, de animal de pradă veritabil al lui Rafa este, însă, peste orice fel de abnegație, devotament sau spirit de sacrificiu de care ar fi în stare Davizii Ferrerii acestui sport. L-ai prins într-o zi proastă. Te crezi deasupra lui, zici că ai rănit animalul, ai un picior pe grumazul lui, totul e gata și, ca în filmele proaste de acțiune, îți permiți un ușor rânjet de satisfacție înainte să îi aplici lovitura fatală. Te contemplezi, te admiri în tabloul victoriei pe care ai alergat-o, tu, David Ferrer adică, vreme de 10 ani de zile. Exact atunci Rafa, ca în filmele horror de calitate, deschide un ochi și te lovește curat, cinstit, frontal și decisiv. Te învârți amețit și nevenindu-ți a crede – ce s-a întâmplat?, acum câteva secunde victoria era a ta! -, te învârți în cerc, dai drumul unui muget plin de frustrare și de obidă, apoi cazi grămadă, cu un sunet difuz și spart. De pe zgură sare praful. S-a terminat. Rafa te-a ucis. Apoi te aplaudă prietenește la ieșirea din arenă. 

Chiar și cu probleme mari de concentrare, chiar și cu backhand-ul expus și vulnerabil, chiar și cu multe probleme în apărare, chiar și cu toate voleele posibile ratate, chiar și cu multe alegeri neinspirate, ei bine, cu toate aceste semne îngrijorătoare, Rafa a găsit o cale. Asta face el. Găsește o cale. Fizic o fi fost în neregulă, nu e clar, dar mental, a fost din nou imbatabil. 

Era, așadar, 6-4, 6-5 și 30-15 pe serviciul lui Nadal, când al n-lea vole neinspirat al acestuia l-a adus pe Ferrer aproape de fileu, în situație de ‘stai, că trag!’. Culoar liber și pe stânga, și pe dreapta, la libera alegere. David a tras, Rafa a stat, mingea i-a venit cuminte direct în rachetă, a returnat, punct și gata. Ce ratare! Dacă n-ar fi greșit, David și-ar fi făcut rost de două puncte de meci. A fost genul de punct la care, când știi cât de important este, stai și te gândești de zece ori înainte să faci o dată. Genul de punct la care istoria directă contează. De la acel moment, David nu s-a mai regrupat niciodată. Tiebreak-ul i-a fugit repede printre degete, iar setul trei n-a existat. Până acolo, jucase foarte bine. E drept, și Rafa jucase foarte prost, dar dați-i credit lui David că a făcut ce a trebuit să facă. A fost mai agresiv, a stat mai în teren decât adversarul său, i-a expus bine reverul. A fost jucătorul mai bun. A condus cu 6-4, 4-2. Apoi parcă s-a grăbit să închidă mai repede. Știa el ce știa. S-a trezit condus cu 5-4. A făcut rebreak și, mai apoi, a ajuns la acel 15-30 despre care am vorbit mai sus.

Ferrer o să se întrebe mult timp de acum înainte cum de n-a câștigat poate cel mai câștigabil meci al său cu Nadal, și cum de povestea cu Murray, din finala de la Miami, s-a repetat atât de … la fel. Rămâne doar cu satisfacția amară a câștigării primului set pe zgură contra lui Nadal, după 20 pierdute la rând. Evident că nu e nicio satisfacție în asta. De văzut dacă și cum îl va afecta pe Ferrer acest eșec în restul sezonului de zgură. Și de văzut cum va reacționa Rafa la următoarele meciuri. Evident, ce a jucat azi n-a fost în regulă. Știe și el asta. Cumva, el a rămas în picioare. A refuzat trendul amicilor săi de istorie, Roger și Novak. 

În loc de concluzie. În tenis, pe lângă multe alte mii de detalii, contează mult și match-up-ul. Adică felul în care stilul tău se potrivește (sau nu) cu stilul adversarului. Ei bine, câteodată e absolut imposibil să te descurci cu un adversar anume. Fie tehnic, fie mental. Nu poți să treci pârleazul, orice ar fi. Cam în genul Federer – Roddick. Am avut ocazia să vedem la Madrid trei dintre cele mai păcătoase (pentru învinși) perechi: Berdych – Anderson, Murray -Simon și Nadal – Ferrer. Hint: primii câștigă aproape întotdeauna. Cumulat, scorul dintre cei dintâi și cei din urmă este de 36-5. Săptămâna aceasta, toți cei trei asupriți au avut, mai mult sau mai puțin, meciul (sau seturi) în mână. Le-au pierdut toți, fără nicio excepție.

 

Serena ia set la zero, dar rezistă. Și Ana, ați văzut-o pe Ana?

Magia dubioasă a turneului de la Madrid s-a exercitat și asupra turneului feminin, unde surprizele s-au ținut, de asemenea, lanț. Dacă Radwanska și Azarenka au ieșit, deja, de ceva vreme, azi era cât pe ce s-o pățească și Serena, care a dat peste deținătoarea recordului de titluri pe zgură dintre jucătoarele active, Anabel Medina Garrigues. Medina i-a luat setul doi la ZERO americancei, apoi a condus-o cu 4-2 în decisiv, iar la 5-4 a fost la două puncte de meci. Serena a rezistat însă, extrăgându-se din încercuire și continuându-și drumul spre prima finală pe zgură roșie de la Roland Garros 2002 încoace.

O finală în care ar putea-o (re)întâlni pe noua specialistă de zgură din WTA, Maria Sharapova. Nu e nicio glumă: după toate problemele ei inițiale pe această suprafață, Maria a ajuns acum la 20 de victorii la rând pe zgură, după ce a trecut, în sferturi, de Kaia Kanepi. Dat fiind cât de aproape a fost Masha s-o bată pe Serena la ultima întâlnire directă, ar fi, cu siguranță, un meci pe cinste.

Pentru ca el să devină realitate, mai e câte un obstacol de fiecare. Mai interesant va fi cel al Sharapovei, care o va întâlni pe proaspăt reîncărcata Ana Ivanovic. Exact. Nebăgată în seamă de nimeni, fosta campioană la Roland Garros și-a refăcut, oarecum, relația cu zgura, ajungând în semifinale după un traseu destul de sinuos, dar absolvit cu bine. Testul cel mai greu vine abia acum.

 

Wawrinka ține pariul, Andujar ține ritmul

Ca și Dimitrov, învins imediat după ce l-a scos pe Djokovic, nici Kei Nishikori n-a putut să confirme victoria surpriză contra unui favorit, înclinându-se în fața fostului dublu finalist de la București, spaniolul Pablo Andujar. Pablo și-a scos pârleala pentru un sezon precedent catastrofal și va urca aproape 60 de locuri, până în zona locului 54, după această performanță uriașă pentru el, mai ales că a venit din postura de wild-card.

Cu Rafa a mai jucat o singură dată, la RG 2011, pierzând în trei seturi, dar în două dintre ele a stat aproape, unul pierdut la 5, altul în tiebreak. Chiar și așa, ar fi o adevărată minune ca Andujar să scoată ceva din semifinala de sâmbătă.

Tomas Berdych a completat și el hattrick-ul membrilor Big Four eliminați înainte de semifinale, dar victoria lui cu Andy Murray e departe de a fi o surpriză pentru cineva. După Federer, Murray e numele greu contra căruia cehul se simte cel mai bine, în fapt, îl mai bătuse de două ori din două meciuri pe zgură. După ce s-a chinuit rău de tot cu Mayer și cu Simon, Murray a jucat mult mai bine în primul set, a avut și avans de un break, dar a cedat în tiebreak, pentru ca setul secund să fie decis de un singur break. Oricum, misiune îndeplinită pentru Muzz, care pleacă de la Madrid cu locul 2 în tolbă. O cifră ceva mai relevantă însă pentru el este alta: bilanțul meciurilor pe zgură dintre Murray și jucătorii din Top 8 este, acum, 0-11. Exact.

Berdych e, așadar, la o singură victorie de a-și apăra finala de anul trecut de la Madrid. Îl va avea ca adversar pe Stanislas Wawrinka, cel mai în formă elvețian al momentului, care a confirmat forma foarte bună din ultima vreme și contra lui Jo Tsonga. A fost, poate, cel mai frumos meci al zilei, în pofida faptului că s-a jucat într-un anonimat aproape total. Început târziu în noapte, duelul celor doi a fost urmărit de foarte puțini spectatori, dar calitatea a fost extrem de ridicată. Stan a început în forță, s-a desprins rapid la 5-0 și a dominat meciul, pe alocuri categoric. Tsonga a recuperat și s-a strecurat cumva în tiebreak-ul setului secund, în care a salvat și trei mingi de meci, una dintre ele printr-o acrobație pe care și Monfils ar fi invidios.

Credit lui Stan că n-a căzut moral, semn că încrederea adusă de numeroasele victorii din ultimele zile joacă un rol major. Wawrinka din alți ani ar fi capotat, probabil, cu scuza dezamăgirii pierderii unui set avut în mână, dar Stan versiunea 2013 e dispus să accepte, se pare, orice fel de șoc. Greu să rămâi focusat, mai ales în condițiile în care n-ai niciun fel de atmosferă în tribune. Așa că Wawa a luat-o de la capăt, a reînnodat șirul loviturilor în forță, brutale, dar în același timp foarte rafinate și a obținut break-ul decisiv, sărbătorind gălăgios, la ora locală 1.40 AM, o victorie splendidă și foarte importantă: 6-2, 6-7, 6-4. Pronosticul de acum câteva zile rămâne în picioare, iar Wawrinka e la 8-a victorie în 9 zile. Și-n plus, e al șaptelea jucător în activitate care ajunge în semifinalele tuturor turneelor Masters pe zgură (Monte Carlo, Roma, Madrid). 

Și tot la capitolul statistici relevante despre acest Masters nebun: e primul fără niciunul dintre primii patru favoriți în semifinale de la Paris 2008. Semifinalele arată astfel: Wawrinka – Berdych, Nadal – Andujar (ATP), Serena – Errani, Ivanovic – Sharapova (WTA).