Irina și Victor, în rolurile principale ale producției “Weekend-ul strălucitor al românilor”

Dacă Victor Crivoi n-ar fi reușit o regrupare spectaculoasă în ultimul meci de duminică, de la Cluj, România s-ar fi văzut învinsă acasă de Finlanda, o ipostază nu tocmai plăcută, chiar și pentru o echipă între generații, așa cum e cea pe care o putem alinia noi acum. În acest caz, ar fi urmat o altă partidă de baraj, de data asta cu retrogradarea pe masă, luna viitoare, tot acasă, cu Danemarca. E dificil de crezut că Danemarca, o echipă din rândurile căreia nici cei mai înfocați fani ai tenisului nu au o viață ușoară în a nominaliza rapid un jucător (cel mai bine clasat este Frederik Nielsen, locul 369 la simplu, dar locul 23 la dublu, omul care i-a spulberat visul lui Tecău la Wimbledon), ne-ar fi putut pune probleme. E și mai greu de crezut că România ar fi ajuns să retrogradeze în Grupa a 2-a valorică din Cupa Davis, practic, lumea a treia a tenisului mondial, acolo unde mai regăsim echipe precum Cipru, Maroc, Letonia, Egipt, Moldova, Luxemburg sau Madagascar. E bine, însă, că n-am ajuns să ne punem toate aceste întrebări. Pentru că, fie vorba între noi, n-a lipsit mult.

Duminică, așadar, după patru meciuri și patru seturi încheiate, eram la egalitate perfectă cu Finlanda, moment în care Harri Heliovaara a luat un avans substanțial. Nordicul, care a avut inițial și 2-1 la seturi, s-a desprins la 4-1 în decisivul cu Victor Crivoi și, fiți sinceri, majoritatea s-a gândit că zarurile au fost aruncate. Din fericire, Victor, un jucător care și-a încasat, adesea, mai multe bobârnace decât ar fi meritat, a reușit revenirea carierei, exact când era mai mare nevoie de ea. Și de el.

Într-o atmosferă irespirabilă, Crivoi a câștigat șase dintre următoarele șapte game-uri, menținându-și concentrarea și echilibrul mental atât de necesar într-un final în care efortul fizic imens amenința să anuleze orice strategie. Patru ore și douăzeci de minute a durat maratonul. Cel mai lung meci din cariera lui Victor. Și, poate, cel mai important. La 30 de ani, aflat pe locul 354 în lume, după ani și ani în care a fost obișnuit să fie tratat ca a cincea roată de la căruță, mereu în umbra altor jucători mai bine clasați, după ani și ani de muncă în anonimat, tone de antrenamente și de speranțe investite, Victor s-a trezit, dintr-o dată, cu o greutate imensă pe umeri. Toate speranțele României i-au stat, în acel final încins, pe umeri, iar Victor le-a suportat cu bine. Într-o situație neobișnuită pentru el, într-o atmosferă nefamiliară, pe o suprafață la fel de neprietenoasă pentru el, Victor ne-a trecut pe toți cu bine dincolo de linia de sosire. A fost Victor-ul cel prezent, înainte de toate. La figurat, dar și la propriu. Prima regulă ca să iei un examen e să te duci la el. Pentru asta, Victor trebuie să fie felicitat cât putem noi de călduros. Și susținut. Și înțeles. Și ridicat pe umerii tuturor, încă o dată, așa cum și el ne-a ridicat pe toți pe umeri. Merită, fie și numai pentru acest punct adus României, un final de carieră senin și liniștit. 

Toate astea nu înseamnă însă că victoria cu Finlanda ar trebui scoată din context și transformată ceva ce nu e. A fost un succes normal, logic, venit după o partidă care s-a derulat exact conform calculelor hârtiei. Am primit vizita unui adversar modest, cu un singur jucător relevant, Jarkko Nieminen, un veteran cu un joc frumos și cu geanta plină de experiență. S-a întâmplat ce era normal să se întâmple. Numărul 1 al lor i-a bătut pe ai noștri. Am obținut, la dublu, un succes mare de tot, important din tot soiul de motive, cel mai important fiind acela că ne-a readus un dublu echivalent cu trecutul echipei României de Cupa Davis. Și, poate, și cu viitorul ei. Florin Mergea și Horia Tecău au făcut uitate răceala, stânjeneala și distanța care au intervenit între doi buni prieteni, și au câștigat din nou pentru România. Așa cum o făceau cu Ecuador. Sau cu Franța. Sau la Wimbledon. Lângă acest punct, am mai adăugat alte două, prin două victorii muncite, venite pe spinarea lui Haari Heliovaara, numărul 325 în lume.

E normal. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Ne vom mai regăsi, probabil, anii viitori, într-o astfel de situație. Probabil vom mai juca în baraje de menținere. Aici suntem, în acest moment, aici ne e nivelul, în Grupa 1 mondială, și nu e nicio rușine dacă reușim măcar să ne apărăm acest statut. 

România-Finlanda 3-2

Ziua 1
Victor Crivoi-Jarkko Nieminen 5-7, 1-6, 2-6
Marius Copil-Harri Heliovaara 3-6, 6-4, 6-2, 6-4

Ziua 2
Florin Mergea, Horia Tecău-Jarkko Nieminen, Harri Heliovaara 6-4, 7-6 (4), 6-1

Ziua 3
Marius Copil-Jarkko Nieminen 3-6, 5-7, 6-1, 6-7 (4)
Victor Crivoi-Harri Heliovaara 4-6, 7-6 (5), 6-7 (2), 6-3, 7-5

Update: România nu va fi cap de serie în 2013

Echipa României NU VA FI cap de serie în Grupa 1 a Zonei Euro-Africane a Cupei Davis, ediția 2013, tocmai ce s-a anunțat.

Capii de serie vor fi Rusia, Suedia, Africa de Sud și Olanda. Celelalte echipe din această grupă sunt învingătoarea barajului Danemarca/Finlanda, Marea Britanie, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ucraina.

Asta înseamnă că România va trebui să câștige două meciuri pentru a ajunge la meciul de baraj pentru promovarea în Grupa Mondială. Primul dintre ele va fi cu una dintre celelalte echipe care nu sunt cap de serie, iar al doilea, cu una dintre cele patru.

În cazul a două victorii, România va întâlni, mai apoi, într-un meci de baraj, o formație venită din Grupa Mondială.

Ziua cea mai mare a Irinei

În timp ce, la Cluj, România dădea bătălii grele cu Finlanda pentru o miză mică, dar specială, la ceva mii de kilometri distanță, la Tashkent, Irina Begu își purta, la rându-i, unul dintre cele mai frumoase războaie ale carierei. Irina a dus la capăt, după cum știm deja cu toții, o săptămână perfectă, triumfând în turneul la care româncele se simt ca acasă, după 6-4, 6-4 în finala cu Vekic. 

“Newcomer of the year” în WTA, în 2011, Irina și-a făcut intrarea în clubul select al jucătoarelor cu un titlu profesionist în palmares. A fost aproape în două rânduri anul trecut, când a pierdut la Marbella, cu Victoria Azarenka, și la Budapesta, cu Roberta Vinci, două jucătoare mai experimentate. Paradoxal, primul titlu a venit pe hard, și nu pe zgură, suprafața, cel puțin teoretic, pe care Irina excelează.

Judecând strict după rezultate, sezonul  actual al Irinei n-a fost, până sâmbătă, la fel de grozav ca precedentul, în care Irina a bifat și două titluri de challenger, ajungând până pe locul 38 în lume. Așa s-a întâmplat că, la startul US Open, Irina ajunsese până pe 96 în clasament. Pentru amatorii de critici gratuite, e un aspect care n-ar trebui să primească mai multă atenție decât e cazul. Punctele vin și pleacă, mai importante sunt consistența și încrederea. Pe a doua, Irina trebuie că și-a recăpătat-o din plin la Flushing Meadows, când a expediat-o afară din turneu pe fostul număr 1, Caroline Wozniacki, în ceea ce a fost prima ei victorie la o jucătoare de top 10 din carieră. 

De încredere a avut nevoie Irina și la Tashkent, mai ales în meciul din sferturi, când Galina Voskoboeva a condus-o cu 5-2 în decisiv. Afară de acel episod la limită, pe care Begu l-a traversat cu bine, Irina n-a mai pierdut niciun alt set toată săptămâna, încheind cu un foarte sigur 6-4, 6-4 în finala cu tânăra croată Donna Vekic.

“Serviciul m-a adus la linia de sosire”, a spus Irina, care și-a amintit că decizia de a juca la Tashkent a venit în ultimul ceas. “Mă bucur că am ales să vin aici și cu siguranță mă voi întoarce la anul să-mi apăr titlul”. Irina a primit, pe lângă cec și trofeu, și un chapan, o haină specifică Asiei Centrale, similară cu cea pe care a primit-o o altă româncă învingătoare la Tashkent, în 2008. “Am văzut-o pe Sorana purtând-o pe a ei, acum am și eu una numai a mea”. Irina are acum și un trofeu. Numai al ei.