Federer, 15 ani în clasamentul ATP. Cum a evoluat de la puștiul teribil și vulcanic la Swiss Maestro

Am vorbit mult, în ultima perioadă, despre Roger Federer în varianta lui așa cum o știm cu toții, mai mult sau mai puțin recentă: calculată, senină, ultra-pozitivă, relaxată. Într-un cuvânt, fericită. Dar unii dintre voi își mai amintesc poate de varianta adolescentină a lui Roger, una pierdută undeva în negura timpului. Federer n-a fost întotdeauna așa cum îl știm azi, ba chiar relatările vremii sau cărțile și reportajele emblematice dedicate lui vorbesc despre un copil cu o personalitate efervescentă, tumultuoasă chiar, greu de strunit și de convins să-și folosească energia în cel mai bun mod cu putință. E o temă care n-avea cum să nu ajungă subiect de articol pe Treizecizero.ro.  

15 ani în clasament

Și ce ocazie mai bună decât aniversarea pe care Federer și fanii lui au sărbătorit-o luni. S-au împlinit 15 ani de când elvețianul figurează în clasamentul ATP. Pe 22 septembrie 1997, un puști elvețian în vârstă de 16 ani își făcea apariția, pentru prima dată, în ierarhia computerizată a celor mai buni jucători din lume,  în urma unui circuit de turnee satelit de patru săptămâni, pe parcursul cărora a reușit o semifinală. Acea semifinală i-a adus primele 12 puncte din carieră, plasându-l pe locul 803 în lume. În mod simbolic, la aceeași dată amintită, lider mondial era tocmai idolul copilăriei lui Roger, Pete Sampras, omul ale cărui recorduri senzaționale urma să le depășească de-a lungul timpului. Ca idee, în clasamentul de pe 22 septembrie 1997, Severin Luthi, actualul antrenor și prieten al lui Fed, ocupa și el locul 753, iar Lleyton Hewitt era și el prin zonă, pe locul 808.

Cincisprezeci ani, șaptesprezece Slamuri mai târziu și zeci de recorduri mai târziu, Roger Federer este lider mondial la 31 de ani și are în continuare treburi importante de făcut, cum ar fi apărarea acestui loc până la sfârșitul anului.  A adunat 297 de săptămâni pe primul loc și va trece și de borna 300, într-un alt moment istoric parcă destinat lui. 

�

�

Episodul Hamburg 2001

Rămânem în acea perioadă de timp. La patru ani distanță de debutul cu puncte, Federer, ajuns, între timp, pe locul 18 în lume, juca la Hamburg, pe un teren secundar, contra argentinianului Franco Squillari, locul 19. Acelora dintre voi fie foarte pasionați de statistică, fie foarte pasionați de Federer, s-ar putea ca numele lui Squillari să vă zăngăne ceva clopoței. Da, argentinianul este unul dintre foarte puținii jucători care se poate lăuda cu un record pozitiv contra lui Federer. 

Nimic special nu s-a întâmplat în evoluția meciului. Sau? Învinsul, un tânăr elvețian nesăbuit și furios, și-a trântit racheta de pământ în repetate rânduri. A pierdut meciul, Squillari merge mai departe, deci ce-i de povestit? Să-l lăsăm chiar pe Roger să spună povestea, surprinsă foarte bine de WeAreTennis. “Până să fac 21 de ani, mi-a fost foarte dificil să mă controlez. Totul s-a schimbat în 2001, îmi amintesc foarte bine momentul (n.a. – încă o dată, memoria de elefant a lui Federer își face datoria. Poate n-ați observat, dar ține minte scoruri și detalii aproape insignifiante). Eram la Hamburg, jucam cu Squillari. Am ajuns în situația ca el să aibă minge de meci. Am jucat bine punctul, am ajuns la fileu, iar el a încercat un passing de rever în cross. Am ratat vole-ul, iar mingea s-a strecurat în spațiul dintre racheta mea și linie. Mi-am zis: La dracu, ce fac aici? Și am dat cu racheta de pământ. Apoi mi-am zis: Gata, de acum înainte nu voi mai zice un cuvânt!”

Ne întoarcem și mai mult în timp. Aparent, înainte de a deveni cel mai elegant și mai stilat om care a jucat vreodată acest sport, Roger a fost un puști enervant și plin de sclifoseli inutile, de parcă toți demonii tenisului l-ar fi chinuit în cele mai creative moduri cu putință. “Cea mai urâtă perioadă a mea dintre toate a fost între 10 – 15 ani. Eram oribil, uneori ridicol. Dădeam mereu cu rachetele de pământ. Gândeam prea mult la fiecare punct și obișnuiam să zic lucruri de genul: am prea mult talent, nu e posibil să joc prost, pur și simplu n-am cum! Nu suportam să pierd, uram din toate puterile când eram învins”. Episodul Squillari l-a făcut pe Fed să realizeze că merge într-o direcție greșită.  “Ce m-a enervat cel mai rău în acea zi n-a fost că am pierdut, ci atitudinea pe care am avut-o. M-a înfuriat reacția mea. Eram disperat, mi-am zis că am nevoie neapărată de o schimbare. Îmi aduc aminte că mă gândeam – gata, ai mers prea departe! Nu mă voi mai înfuria niciodată”.

“Ziceai că vrea să spargă totul!”

Ce-i drept, Federer a mai avut ulterior ieșiri nervoase, dar sunt atât de rare și de atipice încât ele însele au devenit un soi de excepții care confirmă regula. A mai dat cu rachete de pământ, într-un meci cu Safin, la Roma, apoi într-un meci mult mai recent cu Djokovic, de la Miami 2009 (video, aici), un meci ratat din toate punctele de vedere. A mai vociferat, printre altele, în finala cu Del Potro de la US Open, deranjat de deciziile discutabile ale arbitrului, sau a țipat “Shut up!” către public în sfertul cu același Delpo, anul acesta, la RG. Dar nimic nu se compară cu perioada sa rebelă. Parcă pentru a-și confirma că schimbarea avea să-l ducă într-o direcție bună, Federer avea să ajungă, în același an, în sferturi la Roland Garros. Iar la Wimbledon, îl elimina pe Pete Sampras în acel meci faimos din turul 4 (video, aici). Dominația lui Roger avea să înceapă, iar tânărul elvețian nu avea de gând să-și lase nervii să îi mai joace feste.

În primii ani în circuit ai acestuia, în vestiar se vorbea că e suficient să-l zgândări un pic pe elvețian pentru ca Federer să-și piardă rapid cumpătul și să înceapă să facă greșeli necugetate. O confirmă și Squillari: “Jucătorii cu adevărat talentați au obiceiul ăsta. Chiar și la antrenamente, dacă lucrurile nu merg bine, își pierd cumpătul cât ai clipi. Își doresc atât de mult să învingă mereu, încât se lasă pradă nervilor. Uite, Agassi era la fel. În timpul meciurilor părea calm. De fapt, acumula totul în el. Se întâmpla uneori ca să-l vezi dintr-o dată aruncând cu lucruri și plecând furios de pe terenul de antrenament. Federer era și mai rău. Exploda, pur și simplu. Ai fi zis că ar fi spart totul în calea lui. Era suficient să îl conduci și deja se vedeau semnele. Fie își arunca racheta, fie lăsa meciul să-i scape, cu tot felul de greșeli”. 

Squillari n-a ajuns niciodată un mare jucător, dar s-a retras cu satisfacția unui head-to-head de povestit nepoților: 2-0 în meciurile directe cu Roger Federer.

Talentul imens poate fi și o cruce, nu doar o binecuvântare

Într-un sport atât de inuman precum tenisul, în care, ca să răzbești, ai nevoie de o armonie perfectă cu tine însuți, ai nevoie de control total asupra corpului, dar mai ales a minții, ai nevoie să știi să ceri de la tine imposibilul chiar și atunci când lupta pare pierdută, talentul nu e niciodată de ajuns. Ba chiar îți poate deveni un rival mai de temut decât zecile de versiuni de Squillari pe care viața ți le aruncă de cealaltă parte a fileului. Sunt zeci de cazuri de jucători de-a dreptul strălucitori în juniorat, sau chiar în primii ani de carieră, dar care au sucombat sub presiunea darului cu care s-au născut. Citat de WeAreTennis, psihologul sportiv Makis Chamalidis, are o versiune proprie asupra lucrurilor: “Nu te naști direct campion. Devii un campion. Trebuie să fii un campion mai întâi la tine în cap și să își înfrunți proprii demoni pe fiecare zi la antrenamente, sau prin tot felul de gesturi. Federer, de exemplu, obișnuia să-și facă ordine în gânduri făcându-și ordine în cameră“. Iată, făcând o paranteză, cea mai bună explicație pentru zecile de ticuri pe care le vedem zilnic pe teren la favoriții noștri.  Revenim la Chamalidis: “Când ți se spune pe fiecare zi că ești cel mai bun, talentul chiar poate deveni un obstacol. Ca să devii campion cu adevărat, ai nevoie de o dorință de fier și de o viziune clară pe termen lung – e ca și cum ai fi un manager la cel mai înalt nivel în afaceri“.

În mod cert, Federer și-a căpătat liniștea în acei ani de început. Întâlnirea și începutul relației cu Mirka, eveniment petrecut aproximativ în aceeași perioadă, în 2000, la Sydney, a contribuit și ea decisiv. Mirka, o jucătoare care intrase și ea, la 17 ani, între primele 300 din lume, a avut un efect fantastic asupra lui Federer, contribuind, spun mulți dintre apropriații celor doi, enorm la liniștirea vulcanicului Federer. Ulterior, Mirka, a cărei cea mai bună clasare dintr-o carieră umbrită de probleme medicale a fost locul 76, a trebuit să renunțe la tenis din cauza nenumăratelor accidentări, iar în noul context ea și-a dedicat întreaga energie lui Roger, făcându-i ordine în viață și, ulterior, ajungând până la a prelua managementul unei bune părți din ceea ce a devenit, între timp, o mică industrie centrată în jurul brandului Federer.

Împăcat cu el și convins că s-a plasat la timp pe o traiectorie pozitivă, Federer a adăugat, pe parcurs, și viziunea de care vorbea psihologul sportiv pe care l-am citat. A învățat rapid ce trebuie să facă și mai ales ce trebuie să nu facă pentru a-și păstra cât mai bine energia la un nivel foarte ridicat. A refuzat oferte avantajoase atunci când ele intrau în conflict cu programul făcut adesea pe doi ani înainte. S-a păstrat departe de tentații, în schimb s-a modelat rapid ca un om de familie, cu o relație stabilă și fericită. Chiar și în condițiile în care presa i-a fost, în general, mai mult decât prietenoasă, asta nu înseamnă că l-ar fi iertat în cazul unui potențial scandal. Cum știrile de acest gen au lipsit cu desăvârșire, înseamnă că soții Federer au știut să-și păstreze relația în siguranță.  

Treptat, a învățat totul despre managementul emoțiilor. “Obișnuiam să cred că totul în tenis are legătură cu tehnica sau cu tactica. Totul a devenit, pe parcurs, mai degrabă o bătălie a minții și abia apoi fizică. Asta a fost cea mai mare îmbunătățire la mine pe parcursul anilor – faptul că am reușit să nu mai devin tensionat și supărat în momentele grele, sau la nereușite. Am rămas pozitiv. Sub presiune văd lucrurile mult mai clar”. S-a spus adesea despre Federer, mai ales în anii recenți, în care a mai slăbit ritmul, începând să piardă des la Nadal sau la Djokovic, că pierde pentru că psihicul e punctul său slab. Pentru că e prea emotiv. Paradoxal, aceleași voci îl acuzau, între 2004-2006 că e robot. Aproape toți cei care au lucrat cu el râd când aud această teorie. “Nu ajungi la 17 Slam-uri fără să ai un psihic puternic, pur și simplu n-ai cum”.

Dar toate aceste detalii off-court n-ar fi fost suficiente fără foarte multă muncă. Este un detaliu trecut adesea pe planul doi sau trei când vine vorba de Federer. Ca și cum lumea pleacă de la premisa că, având ATÂTA talent, elvețianul nu a trebuit să mai muncească vreodată. E, probabil, una dintre cele mai eronate teorii emise vreodată în tenis. Doar pentru că n-o arată, nu înseamnă că Federer nu a muncit și nu mai muncește enorm de mult. O povestește chiar el în interviul pe care vi l-am prezentat recent. “Munca grea și serioasă” este un termen care apare adesea în declarațiile lui Federer. Iar primul lui antrenor, cel care l-a pregătit între 8 și 15 ani, Seppli Kacovski, îl confirmă. “Niciodată nu era suficientă pregătire pentru el. Terminam antrenamente lungi și istovitoare, iar el se apuca să-și caute un partener ca să continue pe cont propriu. Dacă nu găsea, dădea la zid până nu mai putea. Zicea mereu: vreau să ajung numărul 1. Nu e singurul puști de 14 ani care a zis asta. Dar el a muncit din greu ca să ajungă acolo”.

Așadar, Federer n-a fost dintotdeauna jucătorul stilat, emblematic și calm pe care îl știm azi, ambasadorul perfect pentru orice brand, sportivul și personalitatea anului în atâtea anchete și ierarhii. Un munte de talent, Roger a fost mai întâi un puștan plin de dileme și de nervi, în război cu sine însuși, un blond teribilist cu părul lung și cu tendințe de (auto)distrugere, un junior aproape incontrolabil, dar care a fost mereu conștient de potențialul colosal de care dispune. Care n-a refuzat vreo secundă munca pentru a ajunge să-și împlinească visul. Într-o bună zi, s-a plictisit să mai facă pe supăratul. Sau s-a îngrozit de propriile-i reacții. Restul e povestea pe care o știți cu toții. Sau legenda.

�

 

�

Toate Slamurile lui Federer, în 8 minute