Cum au fost “încetinite” aproape toate suprafeţele din circuit. AO şi Wimbledon sunt mai slow, Roland Garros e mai fast

Suprafaţa rapidă pe care s-a jucat la Dubai a provocat zilele trecute o mulţime de reacţii nostalgice după vremurile bune când în ATP toată lumea juca serviciu-vole. Reacţiile au venit atât din partea jucătorilor (printre ei, Mardy Fish şi Federer), cât şi a jurnaliştilor sau a fanilor.  Concluzia lor e că în ultimii 10 ani, multe turnee, cele mai notabile exemple fiind  Australian Open şi Wimbledon, au încetinit semnificativ suprafeţele.  

Această încetinire progresivă a a ajuns să aibă efecte greu de crezut. Zgura de la Roland Garros nu mai este chiar atât de departe de hardul de la AO şi iarba de la Wimbledon. Cel puţin aşa demonstrează această statistică realizată de New York Times, care ia în calcul procentajul loviturilor câştigătoare versus erori în cele patru finale de Grand Slam de la US Open-ul din 2010 până la Wimbledon-ul din 2011. Pe zgura de la Paris s-au executat mai multe lovituri câştigătoare (34%) decât la Wimbledon (27%) şi Australian Open (26%). 

Explicaţii tehnice

De ce sunt suprafeţele aşa de importante? Suprafeţele contează pentru că afectează:

1. Înălţimea cu care sare mingea
2. Viteza mingii după ce sare
3. Felul deplasării în teren a jucătorului
    

După o analiză făcută cu ajutorul Hawkeye pe dreapta lui Rafael Nadal, s-a măsurat că mingea lui sare pe zgură, în medie, 1.64 metri faţă de o medie de 84 cm pe hard. Dublu! Într-adevăr, Nadal pune un spin foarte mare pe minge, dar pune spin tot timpul, pe orice suprafaţă. Faptul că zgura ajută atât de mult mingea să sară dovedeşte ce diferenţă poate face suprafaţa în joc. Să returnezi mingea de la nivelul umărului sau mai sus este teribil de incomod, pe ambele părţi,  mai ales dacă ai un rever cu o singură mână. Singurii pe care înălţimea mingii nu-i deranjează sunt jucătorii foarte înalţi şi, preferabil, cu rever cu două mâini (nu degeaba a ajuns Soderling de două ori consecutiv în finala RG, iar Isner l-a împins pe Rafa în 5 seturi anul trecut, în primul tur).

În general,  jucătorii de atac beneficiază de pe urma mingilor care sar mai jos. Aceste mingi pot fi luate mai devreme, cu jucătorul stând pe lina de fund, fără să fie nevoie, ca pe zgură, să se dea înapoi şi să aştepte ca mingea să coboare. Între hard şi zgură, înălţimea mingii nu este singura diferenţă, deşi este cea mai importantă: viteza mingii după ce sare este cam 43 km/h pe zgură şi 53 km/h pe hard.

Iarba pe de altă parte, era pe vremuri suprafaţa pe care mingea sărea cel mai puţin, rareori depăşind înălţimea genunchiului (aproximativ 50 de cm). Aceasta îi favoriza pe jucătorii cu serviciu puternic şi reflexe rapide. De asemenea, e mai uşor să te laşi în jos şi să loveşti mingi joase cu un rever cu o mână, decât să sapi după ele cu un rever cu două mâini. Iar slice-ul, care era o armă redutabilă pe iarbă pentru că făcea mingea să stea şi mai jos, este de obicei lovit mai bine de jucătorii care au rever cu o mână.

Cât priveşte deplasarea, pe zgură ajută mult dacă ştii să aluneci. Pe iarbă ai nevoie de paşi mici de ajustare şi trebuie să-ţi menţii centrul de greutate cât mai jos, pentru a nu aluneca. Hardul nu pune probleme speciale de deplasare, însă e mai dur cu articulaţiile, spre deosebire de zgură şi iarbă.

Un pic de istorie

US Open şi Roland Garros nu au făcut modificări pe suprafaţa de joc, deşi există voci printre jucători care susţin că suprafaţa pariziană a devenit ceva mai rapidă, iar cea de la Flushing Meadows şi-a pierdut din viteză, Andy Roddick fiind unul dintre ei. Ce s-a întâmplat însă cu Australian Open şi Wimbledon, unde toată lumea e de acord că suprafaţa a fost încetinită?

De ce a hotărât Wimbledon-ul să încetinească iarba? Motivele sunt multiple, însă argumentul de bază ar fi că schimburile mai lungi, favorizate de suprafeţele mai lente, sunt mai spectaculoase pentru public. Public mai mare, câştiguri mai mari. S-a vehiculat ideea că Wimbledon-ul a decis încetinirea ierbii din cauză că finalele şi semifinalele disputate în anii ’90 de jucători ca Ivanisevic, Sampras, Stich sau Krajicek aveau schimburi de maximum trei-patru lovituri. E drept, nu e prea distractiv, ca spectator, să vezi game-uri întregi alcătuite numai din aşi, deci e de înţeles panica englezilor în faţa ratingurilor din ce în ce mai mici.

Bineînţeles, oficialii au argumentat că schimbarea compoziţiei ierbii a fost făcută pentru a evita degradarea ei pe parcursul celor două săptămâni şi pentru ca mingea să nu mai sară prost de pe suprafaţa  denivelată odată cu avansarea în turneu. Într-adevăr, acum terenurile sunt într-o stare mult mai bună la sfârşitul celor două săptămâni decât acum 10-15 ani. Bun, dar cum explică englezii mărirea diamentrului tradiţionalelor mingi Slazenger cu 6% şi astfel îngreunarea lor?

Wimbledonul a încetinit semnificativ iarba în 2001, modificând compoziţia amestecului de seminţe folosite şi utilizând mai multă secară pentru gazon. În 2002, în finală erau deja Hewittt şi Nalbandian, renumiţi baselineri. Însă, după cum vedem din acest video făcut de BBC, încetinirea a continuat şi între 2003 şi 2008, având ca efect creşterea înălţimii la care sare mingea şi reducerea vitezei sale.

De asemenea, soiul de iarbă folosit acum permite solului să se usuce mai repede şi să se întărească.  Cel puţin în a doua săptămână, când iarba se toceşte, suprafaţa din spatele terenului este practic pământ bătătorit. Cu alte cuvinte, iarba se apropie de zgură. O statistică interesantă: în finala de la Roland Garros contra lui Villas, Borg a venit la fileu în trei seturi de două ori mai des decât a venit Nadal în cinci seturi la Wimbledon în finala din 2008.

În ceea ce priveşte Australian Open, turneul a trecut de la iarbă la hard în 1988, atunci când a fost construit complexul din Melbourne Park. Din 1988 până în 2007 s-a jucat pe o suprafaţă numită Rebound Ace, listată de ITF ca fiind nivelul 4 (din 5) ca rapiditate. Spre comparaţie, toate turneele din US Open Series, US Open  şi World Tour Finals sunt jucate pe Decoturf, listat la 5, adică nivelul cel mai rapid.

În 2008, Rebound Ace a fost înlocuit. Motivul înlocuirii ar fi fost plângerile primite de la jucători, care susţineau că la temperaturi foarte mari Rebound Ace devine lipicios, crescând astfel riscul accidentărilor. Schimbările mari de temperatură (caracteristice verii australiene) modificau  de asemenea şi felul în care sărea mingea. Picătura care a umplut paharul a fost când Lleyton Hewitt a strigat în mijlocul unui meci exasperant de 5 seturi împotriva lui Michael Russell: “Fix the courts!!”

Suprafaţa la AO este acum  Plexicushion Prestige, listată tot la 4 de ITF, dar despre care jucătorii spun că este mai lentă şi face mingea să sară mai sus. De asemenea, tot jucătorii s-au plâns de înlocuirea mingilor Slazenger cu mingi Wilson, care devin foarte pufoase şi nu au viteză.

Ce se întâmplă la celelalte turnee mari

În general, restul turneelor se aliniază cu Grand Slam-urile, deci tendinţa actuală este spre încetinirea suprafeţelor. Indian Wells şi Miami folosesc exact acelaşi tip de suprafaţă ca Australian Open. BNP Paribas Masters a fost jucat în 2010 pe o suprafaţă foarte rapidă, dar în 2011 a revenit la o suprafaţă lentă. Tot la Paris s-au schimbat şi mingile cu unele care încetinesc jocul. Turneul de la Rotterdam era, în mod tradiţional, unul dintre cele rapide, dar anul acesta suprafaţa folosită a fost aceeaşi cu cea de la Paris Bercy, adică mai lentă.

Întrebaţi de motivul pentru care au făcut schimbarea, oficialii olandezi au explicat că anul trecut meciurile au fost prea scurte, mai ales că în weekend sunt programate doar două meciuri pe sesiune. Cum ATP nu impune turneelor nicio regulă pentru suprafeţe, asta înseamnă că decizia este luată de organizatori, şi este bazată în principal pe aspectul de marketing şi câştiguri. Şi revenim de unde-am plecat la Wimbledon: aspectul financiar. Suprafeţe mai lente, meciuri mai lungi. Meciuri mai lungi, publicul petrece mai mult timp în arenă. Mai mult timp petrecut în arenă, consum mai mare de bunuri şi produse cumpărate din incintă.

Care sunt minusurile

Dezavantajele ar putea fi însă mai costisitoare decât avantajele. Punctele şi meciurile mai lungi uzează, evident, mai mult corpurile jucătorilor, care ar putea să-şi rişte sănătatea şi cariera pe termen lung. Întâmplător, nu mai departe de anul acesta am avut cea mai lungă finală de Mare Şlem din istorie. Şi tot întâmplător, nu mai departe de anul trecut, la US Open, numărul retragerilor din motive medicale a fost mai mare ca niciodată. Iar însuşi Novak Djokovic, liderul mondial, a acuzat o stare avansată de epuizare la capătul unui sezon excepţional, dar din cale afară de solicitant. 

Pe de altă parte, tenisul pierde la capitolul diversitate. Unul dintre atributele care îi conferă unicitatea acestui sport este, sau era mai bine zis, tocmai varietatea suprafeţelor pe care se joacă acesta, lucru care obligă jucătorii să vină cu planuri de joc diferite şi să se adapteze din mers schimbării. Uniformizarea “în jos” a suprafeţelor, mai pe şleau, dispariţia în mare măsură a celor rapide şi înlocuirea lor cu cele mai încete, plus renunţarea definitiv la carpet, petrecută în urmă cu câţiva ani, toate acestea riscă să niveleze stilurile. Pentru că, oricât de dramatic şi de spectaculos ar fi un schimb cu 17, 18 sau, uneori, chiar cu peste 28 de lovituri, acesta se termină adesea în loc de o lovitură direct câştigătoare cu o greşeală neforţată a celui care, pur şi simplu, nu mai rezistă fizic.