Cele mai spectaculoase amintiri din 2012 (locurile 10-1)

Încheiem retrospectiva momentelor de top din 2012 cu cele mai strălucitoare zece dintre ele. Prima parte a articolului este disponibilă aici. Să vedem cum se derulează clasamentul în partea lui superioară.

10. Primul Slam și locul 1 pentru Victoria Azarenka 

Dacă seria djokoviciană de 26 de victorii consecutive a intrat în top pe locul 25, principala mare realizare a bielorusei în acest an, câștigarea Australian Open, închide top 10. Și pe bună dreptate. Poate părea un pic nedrept că am plasat-o pe Vika înaintea Serenei și ale ei victorii nenumărate, însă, din punctul meu de vedere, nu e nicio surpriză în ce a realizat Serena, de departe cea mai bună jucătoare a lumii. În schimb, Azarenka a devenit prima câștigătoare-debutantă a unui Slam din ultimii ani care reușește să confirme și în clasamentul WTA, afirmație care e la fel de relevantă și citită invers. Vă aduceți aminte de puhoiul de lidere mondiale din ultimii ani judecate (mai mult sau mai puțin aspru) pentru că nu au câștigat un Slam, în frunte cu Caroline Wozniacki. Ei bine, Azarenka a pus capăt din start acestor discuții. La ea, primul Slam și primul loc au venit la pachet. 

Azarenka mai dăduse semne că Australian Open poate însemna ceva important pentru ea. În 2009 și 2010 a fost de fiecare dată în controlul meciurilor cu Serena Williams, cedând o dată prin retragere, a doua, după o răsturnare spectaculoasă de scor. De data asta, Serena nu i-a mai ieșit în cale, și nimeni altcineva nu i s-a putut opune Azarenkăi. N-a lipsit mult ca Vika să mai adauge un titlu de Slam. La US Open, ea a avut 5-3 și a servit pentru titlu la 5-4 în decisiv, clacând însă sub imperiul nervilor. Chiar și așa, 2012 rămâne anul de referință pentru Victoria.

9. Performanțele lui Horia Tecău

Încă un meci câștigat la Wimbledon – și cât de plauzibil părea! – și probabil că Horia ar fi stat acum în primele 2 locuri ale acestui clasament. Dar cu siguranță că Tecău nu se poate plânge prea tare de cum a fost 2012 pentru el: titlu la AO/dublu-mixt, finală la Wimbledon, un Masters și o finală de Masters, plus primul titlu la București. Despre toate astea am scris foarte pe larg în retrospectiva dedicată jucătorilor români.

8. Turneul Olimpic

La începutul anului, știam că va fi unul special prin prezența în calendar a Turneului Olimpic. O prezență care a schimbat priorități, a complicat programul, a amânat vacanțe, în general, a dat cam totul peste cap. Ceea ce nu știam e că va fi un turneu atât de reușit. Original încă din start, prin concept și sistem de desfășurare (singura competiție relevantă din tenis care se joacă în sistem knock-out, dar în care jucătorii își reprezintă țările, nu pe ei), turneul a căpătat și mai mult farmec prin locul de desfășurare. Un alt Wimbledon, la puține săptămâni după ce adevăratul Wimbledon se terminase – iată un bonus cu care, probabil, nu ne vom mai întâlni câteva zeci de ani. Sau niciodată. Un Wimbledon diferit, cu albul tradițional înlocuit de culorile drapelelor naționale (ce frumos a fost să o vedem pe Irina Begu în roșu-galben, pe Centre Court!), cu sponsori, cu un public diferit, parcă mai pestriț, mai gălăgios decât mai seriosul public londonez. Circumstanțe unice, carevasăzică, iar calitatea a fost pe măsură.

Câteva amintiri, pe fast-forward: chinul repetat al lui Federer cu Falla, maratonul Tsonga – Raonic (25-23 pentru francez, și replica lui foarte simpatică: „e singurul mod prin care puteam intra în istorie, altfel n-am loc de cei 4″), fantasticul Federer – Del Potro, inclus în Top 5 meciuri ale anului, regruparea emoționantă în finala mică a lui Del Potro, care i-a suflat bronzul lui Djokovic, dar, mai ales, dubla demonstrație de forță a lui Andy Murray, care i-a demontat, în probabil cele mai bune 2 meciuri ale lui din tot anul, pe Nole și Federer. Până și la dublu au fost momente memorabile. Dincolo, la fete, curățenia generală efectuată, și la simplu, și la dublu, de Serena.

Da. Olimpiada a fost un refresh binevenit pentru toți. Ne-a dat un pic lumea peste cap și le-a emoționat teribil pe aceste staruri obișnuite cu un cu totul alt regim de turnee. Să vină Rio!

7. Momentul Lukas Rosol

Aproape toți analiștii tind să declare rezultatul înregistrat de Lukas Rosol drept cea mai mare surpriză a ultimului deceniu. Steve Tignor l-a declarat cel mai bun meci al anului în opinia lui, și din multe puncte de vedere, tind să am același feeling. Măcar ca proporții, context, urmări și execuție, meciul este ceea ce numim atât de des (mult prea des, poate) un “epic”. Roger Federer a spus, ulterior, că a râs a neîncredere văzând felul în care a putut juca tenismanul ceh. Nadal însuși a spus că Rosol a jucat “mai mult decât incredibil, mai ales în ultimul set”, dar că înfrângerea “nu e o tragedie, e unul dintre accidentele sportului”. Iar Rosol? Numărul 100 în lume la acel moment a dat verdictul: “Nadal e și el om”.

Majoritatea a mai convenit că e foarte posibil  ca unda de șoc trimisă de incredibila prestație a cehului, accentuată de lumea social-media în care trăim, să nu fi putut fi evitată de Nadal nici în situația în care ar fi fost la 100 la 100 din potențial. E dificil de spus. Rafa n-a fost în apele lui odată ajuns la Londra. Anterior, își forțase limitele pentru a câștiga Roland Garros-ul, obiectiv care, vom vedea mai târziu, era de departe cel mai important pentru el. Dar e, de asemenea, foarte dificil ca orice argument să scadă din meritele lui Rosol. Un jucător care nu trecuse vreodată de turul 1 de calificări la Wimbledon, contra unui campion legendar care nu pierduse niciodată la cineva mai jos de locul 70 la un Slam. Și totuși, în acea zi, Rosol a fost cel care a dictat. A dominat. A făcut exact jocul necesar ca să-l ții pe Nadal la distanță, a făcut-o perfect. Setul 5, venit pe fundalul revenirii lui Rafa, ar trebui predat în școli, și nu neapărat cele de tenis. Game-ul final e cea mai bună expresie a dominării de care vorbeam. Cum îl bați pe Nadal? Ții mingea departe de el. Transfigurat, cu adrenalina curgându-i prin vene, alimentată de toate acele lovituri direct câștigătoare care i-au pregătit momentul de glorie, Rosol e într-o stare de grație imposibil de regăsit. Priviți game-ul, e mai jos, nu e nevoie să mai zic altceva. Iar privirile acelea trimise mereu către Nadal, jumătate arogante, nesuferite, provocatoare chiar, jumătate diabolice, catalogate ulterior de toată lumea drept un soi de semnal al transei în care intrase cehul, au amplificat sentimentul general de “trăim unul dintre momentele memorabile ale tenisului”.

Sigur, ulterior n-a mai fost nimic memorabil în Rosol, al cărui parcurs în restul anului a revenit în aria banalului: câte victorii, aproape atâtea înfrângeri, multe eliminări timpurii. N-a fost loc de un salt veritabil pentru el și probabil că acea zi va rămâne drept ziua vieții lui. Va mai rămâne, de asemenea, și drept ziua care a dat startul celei mai lungi absențe din cariera lui Nadal, cele două evenimente fiind inevitabil legate. Din fericire, spaniolul se pregătește de revenire, dintr-un moment în altul, și frumos ar fi ca, într-o bună zi, să aibă șansa de a-l reîntâlni pe Rosol, să-și primească șansa la revanșă. Vom vedea atunci furia unui taur rănit în forma ei cea mai pură. Până atunci,  pentru șocul pe care l-a administrat unui sport atât de dominat de cei patru mari campioni în ultimii ani, Rosol își merită cu prisosință locul în topul amintirilor din 2012. 

Rosol – Nadal, ultimul game

Rosol – Nadal, highlights

6. Titlul lui Rafa de la Roland Garros

Cum e noaptea față de zi, așa e pentru fanii lui Nadal momentul descris mai sus comparativ cu cel care urmează pe locul 6. Cu câteva săptămâni mai devreme, la Paris, Rafa reușise să câștige pentru a 7-a oară titlul la Roland Garros, și poate niciuna dintre victoriile sale pe zgura pariziană n-a fost primită cu atâta descătușare. Explicabil. În fața sa s-a aflat Novak Djokovic, singurul om care reușise să-l facă pe Nadal să se clatine pe zgură. E drept, asta se întâmpla cu un an înainte, dar seria aproape interminabilă de înfrângeri suferită de Rafa în fața sârbului îi deschidea ușa acestuia din urmă către un prim titlu la Roland Garros. Un al doilea motiv a fost posibilitatea ca Novak să reușească îndeplinirea Career Slam-ului chiar în fața lui Nadal, pe zgură, în casa spaniolului – oare ce înfrângere l-ar fi durut mai mult pe Nadal, care s-ar fi găsit, astfel, în neplăcuta postură de a fi fost la capătul greșit al scorului în toate cele 4 finale ale sârbului? Ei bine, în aceste condiții, la care adăugăm informațiile adunate ulterior, potrivit cărora Nadal începuse deja să aibă dureri la genunchi din semifinale, e lesne de înțeles în ce tensiune a trăit Rafa noaptea dintre duminică și luni, după ce finala a fost oprită din cauza ploii. “Dacă nu s-ar fi oprit meciul, am fi plecat acasă”, spunea, elocvent, Toni Nadal despre un potențial scenariu negru pentru nepotul său. “Nu m-am simțit bine. Pentru mine finala a durat 4 zile. Dacă aș fi pierdut și acest meci, pentru mine ar fi fost foarte, foarte greu”. Dar n-a fost cazul. Rafa și-a apărat admirabil fortul, regăsind gustul dulce al victoriei într-un Slam într-un moment în care avea mare nevoie de asta. Încă o dată zgura a fost totul pentru el. Iar amintirea acelui triumf merge pe locul 6. 

Roland Garros 2012, highlights, prima parte

Roland Garros, finala, highlights, partea a 2-a

5. Primul Slam Murray și Aurul Olimpic

De câte ori a trebuit să audă Andy placa aceea cu “niciun britanic n-a mai câștigat Wimbledon de X ani”, “Murray a pierdut un Slam de Y ori”? Trebuia să vină și vremea lui, veți zice. Poate, dar în sport nu există nicio garanție. Nu ai cum să fii sigur că, odată ratată o șansă, vei mai apuca să mai primești o alta. E greu de închipuit ce-o fi fost în sufletul scoțianului după a patra finală pierdută, cea de la Wimbledon, mai ales că o începuse atât de bine. Din fericire pentru el, șansele n-au întârziat să apară și, așa cum promisese în acel discurs emoționant de după eșecul cu Federer, Murray a fost cel care ridicat trofeul cel mai important cu prima ocazie. Mai întâi, inspirat de performanțele atleților britanici de la JO 2012, Muzz și-a obținut revanșa în fața elvețianului la Olimpiadă, pe aceeași scenă pe care ceda cu o lună în urmă. Apoi, la US Open, Andy și-a exorcizat și ultimii demoni, câștigând, în fine, un Grand Slam, după o finală grea ca un bolovan pe piept cu Novak Djokovic. “Am pierdut niște meciuri grele. Am auzit multe lucruri despre mine, multe întrebări puse despre mine. Sunt bucuros că am reușit să demonstrez ceea ce voiam să demonstrez”, s-a limitat să spună britanicul. Cel mai probabil, vara sa fierbinte din 2012 va fi punctul de pornire pentru alte performanțe similare. 

4. Slam-ul 17 pentru Roger Federer 

Australia 2010 era momentul ultimei victorii pentru Federer. Apoi? doi ani și jumătate de pauză. A fost mereu acolo, aproape, în preajma finalelor, dar ocaziile s-au scurs una câte una. Ba mai mult, a mai ajuns într-o singură finală, cea cu Nadal de la French Open 2011, motiv pentru ca speculațiile privind ‘finalul’ complet și irevocabil al erei Federer să capete avânt, mai cu seamă în contextul în care Rafa și Nole luaseră prim-planul. Mai cu seamă că eșecurile dureroase se tot adunau: Tsonga la Wimbledon 2011, Nole la USO 2010 și 2011, din nou Nadal la AO 2012. 

Dintr-o dată, cât ai zice pește, Federer a redevenit la modă. A câștigat turnee după turnee, a pus presiune pe primul loc, a adunat victorii și și-a pregătit pașii în așteptarea momentului potrivit. Care a venit, inevitabil, la Wimbledon. Nu fără momente grele. Episodul Benneteau trebuie să le fi scos fire albe fanilor elvețianului, mai cu seamă în contextul eliminării șocante a lui Nadal (apropo, de fiecare dată după ce Nadal iese mai devreme dintr-un turneu important, Federer flirtează cu eliminarea în meciul imediat următor – la fel a fost la RG 09: Tommy Haas era gata-gata să-l scoată pe RF imediat după ce Soderling îl învingea pe Rafa). Două bombe ar fi fost însă prea mult până și pentru Wimbledon, așa că Federer s-a strecurat cumva mai departe. Apoi iar a avut de suportat emoții, de data asta din cauza spatelui său: brusc, cu Malisse, Federer a arătat, preț de aproape două seturi, drept cel mai fragil lucru din lume, apelând la una dintre extrem de rarele, în cazul lui, intervenții medicale în timpul meciului. Depășite aceste obstacole, elvețianul a atins cea mai bună formă la momentul potrivit, în semifinala cu Djokovic, și, mai apoi, cu Murray. Happy-end la Wimbledon pentru Federer. Așa cum zgura l-a izbăvit de orice suferință pe Rafa, la fel iarba l-a întinerit pe Roger.  

3. Sezonul lui Novak: al doilea an la rând pe locul 1 

După un sezon precum cel făcut de Djokovic în 2011, e de așteptat că va urma un pas înapoi, sau chiar mai mulți. Pe asta s-au bazat atât rivalii lui Nole, cât și fanii acestora la începutul anului. S-a vehiculat chiar ideea că 2011 a fost mai mult sau mai puțin un an accidental, că Djokovic nu este un campion încercat sau dovedit și că nu va face față presiunii apărării locului 1. Un an mai târziu, toate aceste opinii par niște copilării. Am mai zis-o pe site, Novak este aici ca să rămână și n-ar trebui să mire pe nimeni dacă se va ajunge în situația ca el să domine cu autoritate și viitorii ani. 

Se spune mereu că e mai greu să rămâi în vârf decât să ajungi acolo. Dacă această teorie este corectă, atunci performanța lui Djokovic din 2012, aceea de a-și apăra cu succes, la finalul anului, prima poziție, ar trebui apreciată măcar la fel ca 2011, dacă nu cumva chiar mai mult. N-a fost deloc un an simplu pentru sârb, și în niciun caz la fel de senin precum anteriorul. Am scris despre asta în finalul articolului de aici. Rezistența incredibilă a acestui jucător îl face special. Modalitatea prin care răspunde adversităților e unică. Atunci când este pus cu spatele la zid, Novak Djokovic devine cel mai periculos animal din circuit. Se alimentează cu energie din probleme. Cel puțin pentru moment, Nole este o mașinărie bine unsă și perfect funcțională. Iar asta i-a permis să fie, pentru al doilea an la rând, cel mai bun jucător al planetei.   

2. Finala de la Australian Open

E meciul care a suscitat cele mai multe comentarii, aprecieri, dar, pe parcurs, și controverse. Dacă la cald, imediat după meci, s-a vorbit aproape la unison despre calitatea și dramatismul meciului, ulterior, finala Australian Open și-a căpătat și propriul ei grup de contestatari, care pun sub semnul îndoielii mare parte din lucrurile lăudate la acest meci. S-a spus, bunăoară, că raliurile au fost atât de lungi și de intense pentru că ambii jucători au pus defensiva pe primul plan, în vreme ce durata meciului a fost cauzată și de pauzele prea mari pe care și le-au luat cei doi finaliști, în total o oră fiind pierdută din acest motiv. 

Sunt detalii discutabile, într-adevăr, ele țin mai degrabă de ce anume apreciază în aceste vremuri fanii tenisului: eleganța și execuțiile sau efortul fizic dus până la extrem. Însă, indiferent cărei tabere i-ai aparține, n-ai cum să nu admiți că la Melbourne s-a scris istorie, că am fost martorii unui moment cu adevărat special. După ce petrecuse 5 ore pe teren în semifinala cu Murray, Djokovic s-a regrupat la timp pentru un nou episod din războiul cu Rafa, într-o rivalitate care ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva devine chiar mai bună decât cea dintre Federer și Nadal. A rezultat o finală de 5 ore și 53 de minute, cea mai lungă finală de Grand Slam din istorie, iar întorsăturile au fost la ordinea zilei. Djokovic a părut mai întâi indestructibil, ca și cum nu va putea să mai piardă vreodată în fața spaniolului. Apoi Rafa a revenit în setul 4, jucând poate cel mai agresiv tenis al său pe suprafață rapidă, iar în setul 5 l-a avut în mână pe sârb. La 4-2, 30-15, Nadal a ratat un rever care e foarte posibil să-l fi costat și meciul: încolțit, Nole a revenit și a întors, apărându-și titlul la Melbourne într-o conjunctură memorabilă, poate cel mai spectaculos moment pe teren al întregului sezon. 

Djokovic – Nadal, Australian Open 2012, înregistrarea completă

Djokovic – Nadal, Australian Open 2012, highlights

1. Roger Federer – 300

Am ajuns și la locul 1, și a fost foarte greu de decis, lucru evident dacă mai aruncați un ochi pe lista precedentelor locuri. La final, am redus totul la o selecție între finala de la Melbourne și cea care a fost aleasa în cele din urmă. E vorba de performanța realizată, în 2012, de Roger Federer: depășirea pragului de 300 de săptămâni petrecute pe primul loc. Logica opțiunii a fost simplă: între un meci senzațional, dar totuși, un singur meci, și o realizare care simbolizează o carieră întreagă, nu puteam să alegem decât un singur lucru. 

2012 a fost anul multor performanțe spectaculoase în tenis, despre care am scris pe larg și pe care le-am cuantificat și categorisit în tot soiul de feluri și unghiuri. Una singură a reprezentat un adevărat arc peste timp și are semnificații mai adânci decât un titlu oarecare. A fost anul în care Roger Federer a revenit, la 31 de ani, în fruntea clasamentului ATP, într-o perioadă în care steaua sa părea să fi apus. Victoria de la Wimbledon l-a catapultat pe elvețian pe primul loc, asigurându-i și depășirea recordului deținut de Pete Sampras. Ulterior, Federer a rezistat suficient cât să treacă și de borna 300, performanță căreia i-am dedicat acest articol special, o adevărată colecție de gânduri, cifre și imagini care rezumă traseul lui Federer către cărțile de istorie ale tenisului. A fost un moment “o dată în viață”, motiv pentru care ocupă locul 1.

Federer 300 – ATP Uncovered

Federer feature video

Acesta a fost topul celor mai spectaculoase 30 de amintiri ale anului, cu care încheiem seria noastră de retrospective ale sezonului anterior. Suntem la doar câteva zile distanță de startul unui nou an și tot ce ne dorim este ca la anul să ne fie și mai greu de ales atunci când vom face ediția a 3-a a Top 30. 

Ca de obicei, bucurați-vă de tenis!