Federer și Nadal, sau despre epoca persoanelor bune

Mi-a căzut sub ochi, de curând, un text prin care Alain de Botton, romancier, eseist şi jurnalist cu mare succes la public, încerca să sensibilizeze lumea în ceea ce privește necesitatea de a ne pune pe lucru pentru a deveni „persoane bune” într-o manieră similară cu felul în care muncim pentru a rămâne fit.

Am făcut ochii mari. De ani de zile, aud în contextul tenisului sintagma de „persoană bună”. Este proiectul de viaţă pe care am citit că l-a avut familia lui Nadal: progenitura să fie, în primul rând, o persoană bună şi, abia mai apoi, un jucător bun. Nu cunosc dacă părinţii lui Federer or fi avut vreun proiect similar. Dar îmi amintesc de mesajele care au inundat reţelele sociale imediat după oribila bălăcăreală dintre Agassi şi Sampras din timpul „Hit for Haiti 2”. Ideea comună tuturor era că ar fi bine să mulţumim cerului că acum îi avem pe Federer şi Nadal.         

Cumva paradoxal, având în vedere Marea Schismă pe care a produs-o, împărţind tot globul în două tabere care, de prea multe ori, în loc să se bucure de spectacol, au ales să se urască fără discriminare una pe cealaltă, era Fedalului rămâne o epocă dominată de imaginea jucătorului de tenis ca persoană bună.

Nu mă număr printre cei care au o imagine idilică a erei lor. Mi-e greu să cred că cei doi sunt cei mai buni prieteni. Mi-e greu să cred că multe dintre schimburile lor de politeţuri nu au fost atent coregrafiate de sponsori (faza cu Roger care l-a luat pe Rafa de la aeroportul din Zürich în Mercedes-ul lui sport a fost totuşi extrem de drăguţă). Relaţia lor n-a fost şi nu este numai lapte şi miere. Iar asta e bine, pentru că altfel ar fi însemnat că unul dintre ei minte. Să fim serioşi, în nicio relaţie, oricât ar fi ea de ok, două părţi nu pot fi tot timpul în acord una cu cealaltă.

Dar cred că este destul de safe să credem că strădania, ca să nu zic talentul de a fi o persoană bună, a fost o componentă vitală a acestei epoci a tenisului masculin după care începem deja să suspinăm. Poate e chiar unul din motivele pentru care suspinăm aşa de tare după ea. Federer şi Nadal au dat, în tenis, tonul unui trend care a avut în centrul său noţiunea de good people, iar mulţi dintre ceilalţi – sau cel puţin cei semnificativi şi isteţi (Djokovic, devenit din Djoker Chokovic) – au sesizat că e o opţiune care poate da roade.      

Presa nu s-a sfiit să-i numească gentlemeni, dar cred că aura pe care o recunoaștem și care ne place la epoca lor nu se reduce numai la faptul că Federer și Nadal au știut să se poarte frumos unul cu celălalt. Dacă mă uit cu un ochi la lista de calități pe care Botton zice că ar trebui să le aibă o persoană bună și cu celălalt la lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la această rivalitate de pomină, asemănările sunt uluitoare.

S-o luăm pe rând. Calitatea numărul unu pe lista lui Botton, tenacitatea, „capacitatea de a continua chiar şi când lucrurile par sumbre”. Cu câteva excepţii notabile, majoritatea întâlnirilor dintre Federer şi Nadal au fost decise de acest „amănunt”. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, rămân toate dăţile când, de-a lungul ultimilor cinci ani, ba unul, ba altul a fost declarat “mort şi îngropat”. S-a întâmplat recent, înainte de Australian Open, când unii au avut îndrăzneala să critice alegerea lui Federer de a nu juca un turneu pregătitor şi îl şi vedeau răpus din primul tur. Se întâmplă acum cu Nadal. Şi, totuşi, în ciuda corului de bocitoare, tipii ăştia şi-au făcut o obişnuinţă din a reveni cu succes tocmai când lumea le dădea unfollow şi trecea la the next best thing. Între timp, tenacitatea a devenit, în tenis, mai importantă decât serviciul voleu.    

Numărul doi, empatia, „abilitatea de a relaţiona la nivel imaginativ cu suferinţele şi experienţele unice ale altei persoane”. Este, după mine, la baza atitudinii pe care atât Federer, cât şi Nadal o au faţă de fani şi explicaţia motivului pentru care sunt iubiţi cu fervoare aproape religioasă de zeci de milioane de oameni dintre cei mai diverşi. Văzând ce-am văzut pe la diverse turnee, mi-e greu să cred că poţi face faţă la aşa tsunami-uri de afecţiune, pe termen lung, săptămâna după săptămână, an după an, fără a te enerva, fără a arăta plictisit, fără să dezamăgeşti cu ceva, dacă nu eşti posesorul a ceva tone bune din ceea ce se numeşte empatie.         

Răbdarea sau abilitatea de a nu-ţi pierde cumpătul. Nadal a venit cu ea în bagaj, graţie metodelor neortodoxe de călire a caracterului, pe care i le-a aplicat Unchiul. Cred că a fost unul dintre lucrurile prin care l-a surprins pe Federer cel mai tare pe la începuturi. Între timp, Roger a-nceput şi el să realizeze cum e cu răbdarea care te trece marea. Nu-i iese întotdeauna. Dar şi când îi iese, ce minunăţii de meciuri face! Semifinala cu Djokovic de la Roland Garros 2011, cel mai frumos meci pe care l-am văzut de trei ani încoace, mi se pare mostra perfectă de ce se poate întâmpla atunci când Roger + Patience = Love.

O să trec destul de repede peste sacrifice / simţul de sacrificiu, pentru că este unul dintre subiectele pe care s-a scris şi se scrie destul de mult şi pe care nu cred că l-aş putea cuprinde într-un paragraf. Ceea ce vreau să spun totuşi este doar atât. Poate că ar fi bine ca data viitoare, înainte de a-l mai critica pe Federer, să ne amintim că are 31 spre 32 de ani şi că face lucruri pe care majoritatea dintre noi nu le făceam nici când aveam optşpe. Şi înainte să mai strâmbăm din nas faţă de nivelul de joc actual al lui Nadal, să ne gândim că absolut tot ce a realizat până acum a realizat în condiţiile în care, la începutul carierei în tenis, doctorii îi spuneau că, din cauza malformației piciorului, să-și ia adio de la carieră.      

Să trecem la politeţe, în cazul căreia o să-mi permit să citez destul de mult din d-l Botton: „Politeţea are un renume prost. De multe ori presupunem că politeţea înseamnă a fi ‘fals’ (care ar avea o conotaţie negativă) spre deosebire de a fi ‘noi înşine’ (care ar însemna ceva pozitiv)… Avem nevoie să învăţăm maniere, care nu sunt rele – sunt regulile interne necesare ale civilizaţiei. Politeţea este foarte mult legată de toleranţă, de capacitatea de a trăi alături de oameni cu care nu vom fi niciodată de acord, dar pe care, în acelaşi timp, nu îi putem evita.” Mi se pare a fi lecţia cea mai importantă pe care Federer şi Nadal au dat-o fanilor lor şi, paradoxal, materia la care mult prea mulţi fani, în ciuda lecţiei primite de la maeştri, au rămas repetenţi. Cunosc exemplele referitoare la cum Federer a zis despre Nadal şi cum Nadal a zis despre Federer. În marea schemă a lucrurilor, în comparație cu cei de dinaintea lor sau cu comentariile scrise de susținătorii lor, micile şicane dintre Nadal şi Federer sunt nişte dulci şoapte. Civilitatea rămâne nota dominantă a discursurilor lor.             

Trec la următoarea calitate de pe listă, umorul. Fără ca vreunul dintre ei să fie ceea ce este Djokovic, de exemplu, nu de puține ori interviurile lui Nadal sau Federer m-au făcut să zâmbesc sau să râd. Îmi place umorul lui Federer, ironiile lui, micile înţepături sarcastice. Faza lui cea mai nouă, cu reîntoarcerea lui Nadal ca jucător dreptaci este genială. Îmi place la fel de mult umorul involuntar pe care îl are Nadal în limba engleză. Îmi place faptul că, în limba lui nativă, este un tip funny, care ştie să facă glume şi ştie să râdă la glume. Îmi place că Roger Federer a prilejuit apariţia lui PseudoFed, care este absolut magistral, şi că Nadal a prilejuit faimosul Facebook chat al jucătorilor, cu la fel de faimoasa replică „Yes, no?” 

Mergând mai departe, dăm de conştientizarea de sine şi încrederea. Nadal  excelează la primul capitol, Federer la al doilea. Iar confruntarea dintre ei, cea literală, de pe teren, şi cea figurativă, la nivel simbolic, mi s-a părut întotdeauna că a fost, de foarte multe ori, confruntarea dintre aceste aptitudini. Culmea e că multe dintre criticile care li se aduc vin tocmai aici. Nadal se plânge prea mult de una-alta, zic non-nadaliştii. Federer este prea arogant, zic non-federiştii. După părerea mea, nicio tabără nu are dreptate. Da, Nadal vorbeşte mult despre neajunsurile din exterior, calendar, terenuri, mingi, altitudine etc. etc. But guess what? El vorbeşte la fel de mult şi despre ceea ce se întâmplă în interiorul lui. Analizele pe care şi le face sunt incredibil de minuţioase, de corecte şi de realiste. În timpul Roland Garros-ului din 2011, cu brusca „lipsă de pasiune” pentru tenis pe care şi-o descoperise, conferinţele sale de presă arătau ca nişte şedinţe de psihanaliză. Nadal este un practician foarte bun al conștientizării de sine. Iar discursul lui mi se pare preferabil unui discurs standardizat, de lemn, făcut de PR. În ceea ce îl priveşte pe Roger, încrederea nu este aroganţă. La toate câte a realizat, la statutul pe care îl are, doar nu o să umble cu capul în jos, speriat de moarte de următorul adversar şi amnezic faţă de ce înseamnă RF. Prefer oricând conştientizarea permanentă a propriei valori pe care o practică. Rivalitatea asta pur şi simplu n-ar fi fost ceea ce este dacă Nadal n-ar fi făcut introspecții, iar Federer ar fi fost #humble.   

Ajung, în sfârşit, şi la ultimele două aspecte ale „persoanei bune”. Capacitatea de a ierta, care nu este nimic altceva decât recunoaşterea faptului că a trăi cu alţii nu este posibil fără a le ierta greşelile. Numai că, pentru niște sportivi de asemenea anvergură, a trăi cu alții înseamnă a conviețui cu lumea întreagă. Iar lumea întreagă nu înseamnă numai sfioși, drăguți și manierați, ci și restul, aceia care jignesc, scornesc și, nu în ultimul rând, amenință. Fani exaltați care se fac responsabili de aberații precum episodul Shanghai 2012. Colegi de breaslă cu certe calități tenisistice, dar care nu răspund la Bună ziua. Cred că nici Federer, nici Nadal n-ar putea să apară zi de zi la job fără ca forgive & forget să facă parte din  rutină lor zilnică.      

Cât despre puterea de a avea și de a transmite altora speranţa, în loc să mai fac vreun comentariu, mai bine vă las să vă amintiți de toate dățile când, după vreun meci pierdut al favoritului vostru, singurul lucru care v-a făcut să vă simțiți bine au fost chiar declarațiile lui.  

Viitorul tenisului, cel puțin așa cum pare că se prefigurează el acum, este la capătul opus al acestei paradigme. Viitorul aruncă cu mingea în arbitri, vrea să joace în filme alături de Eva Longoria, este ireverențios în gesturi și vorbă, dă declarații incendiare și vrea să își cheltuiască toată eventuala avere pe care-o va strânge pe mașini de lux.               

Sunt unii care susțin că rivalitatea Federer – Nadal este trecută și fumată. Eu sper din tot sufletul ca, înainte de a da viitorul peste noi, gonind în bolidul său de lux, Federer și Nadal să găsească o cale de a se reintroduce în epoca Djokovic – Murray. Mizez pe faptul că, la urma urmei, Muzzovic este copilul cuminte al Fedalului, unul care a crescut având în fața ochilor aura irezistibilă a jucătorul de tenis ca persoană bună.