Şi aşa, după tezaur, s-a dus şi Cerbul de Aur

Primul meci de tenis de care îmi amintesc să-l fi văzut s-a petrecut în timpul unei nopţi agitate. Aveam 12 ani şi locuiam la parter, etajul unde, într-o lume ideală, toţi copiii ar trebui să-şi petreacă măcar câţiva ani din viaţă – îmi imaginez că şi în ziua de azi există veşnicul schimb de replici între părinţii locatari ai parterelor de pretutindeni: „Spune-i să nu mai sară aşa!” versus „lasă-l să sară, pe cine deranjează?”.

Şi îmi amintesc meciul acela nu numai pentru că a fost foarte palpitant, ci şi pentru că a coincis cu prima pedeapsă mai severă pe care am primit-o de la ai mei. Irina Spîrlea avusese deja o minge de meci pe care o ratase, şi urma o a doua. Televizorul Goldstar era capabil să redea atît de conştiicios acel verde închis de la US Open! Mult mai bine, pentru mine, decât o pot face HD-urile din ziua de azi, iar eu îi eram recunoscător pentru asta. Golurile lui Gică şi Răducioiu din SUA străluciseră şi ele fidel trei ani mai devreme pe televizorul ăla, la fel şi uneltirile trase de păr din Dallas, sau Toni Grecu punându-mă în încurcătură cândva prin acel „Şi aşa, după tezaur, s-a dus şi Cerbul de Aur”. A doua minge de meci a fost făcută praf şi ea, şi Venus mai scăpase odată. Venus cu o mie de moaţe albe în păr, mai rapidă şi mai forţoasă decât o vedem astăzi.

Câteva cuvinte despre somnul adulţilor care a doua zi merg la muncă: nu trebuie întrerupt decât în caz de incendiu, cutremur sau incendiu provocat de cutremur. În niciun caz de exclamaţia „Dracu să te ia!” spusă altfel decât în somn. Iar eu nu dormeam; era clar pentru toată lumea că eu nu dormeam, căci stăteam turceşte, la un metru de TV, pendulându-mi trunchiul de la stânga la dreapta.  Îmi pierdusem răbdarea cu Irina şi speranţa cu totul. Iar lucrurile erau pe cale să se înrăutăţească; însă, din fericire, în acea noapte nu prea îmi mai păsa. M-am băgat în pat sub o ploaie de ameninţări şi posibile pedepse, pe care însă le-am absorbit şi le-am returnat înzecit prin mormăieli demne precum „bine!” şi „foarte bine!”. Eram Rafael Nadal, în decisiv, condus cu un break: nu mai aveam nimic de pierdut. La lumina zilei, cuvintele „dracu să te ia” mi-ar fi adus o groază de belele, însă, în creierii nopţii, ţipătul în sine a fost cel care m-a mâncat.  

Ca urmare a „sperieturii de la miezul nopţii” (aşa au denumit ai mei întâmplarea, ca pe un titlu de film pe ProTV), accesul la televizor  îmi fusese suprimat cu totul pentru următoarele zile; astfel, ranchiuna mea pentru Irina Spîrlea creştea de la o zi la alta, cu fiecare episod din Captain Planet ratat. Avusese două mingi de meci nefericita aia şi îşi bătuse joc de ele! Cine a mai pomenit aşa ceva? Ce fel de sport este ăsta? Totuşi, pedeapsa mi-a fost redusă de la cinci luni, cum fusese planificat  la repezeală  în noaptea cu pricina, la numai trei zile. Era septembrie, începea şcoala.

M-am ales totuşi cu ceva după toate câte pătimisem. Am primit prima rachetă de tenis în anul acela. Lemn masiv, mai greu ca un trofeu ATP, de un alb aproximativ. Mânuiam racheta aia la fel cum unii comentatori vorbesc astăzi despre tenis: greoi şi caraghios, inoportun şi în gol. Vrând-nevrând, ţineam racheta în ambele mâini când loveam mingea. Iar ea se întorcea prompt din perete, oriunde altundeva decât la mine, precum o nobilă domniţă amuţitor de nesimţită.

 * Episodul Irina Spîrlea – Venus Williams (cu video) e menționat în această colecție de evenimente nefaste de pe terenurile de tenis, pe care o puteți citi în acest link. 

Voi ce amintiri aveți? Care este prima voastră amintire despre tenis?