Rafael Nadal şi Anul Tigrului Bengalez

De câţiva ani buni, Rafael Nadal dă acelaşi răspuns oricărui reporter care  îl întreabă de ce nu mai schimbă şi el una-alta, cum ar fi calendarul sau stilul de joc sau coafura sau pronunţia în limba engleză: „Pentru că eu am făcut şi-o să fac lucrurile my way.” Punct. Nu-i de mirare aşadar că, în timp ce restul lumii tenisistice a intrat, cu racheta în mână, în noul an, Rafael Nadal a ales să îşi schimbe puţin look-ul (s-a tuns ca atunci când avea şaişpe ani) şi să întâmpine 2013 lângă şemineu, cu strugurii la îndemână, trimiţându-ne şi nouă nişte urări frumoase în spaniolă, traduse în engleză aşa cum ştie şi poate el. De Crăciun făcuse iubitorilor de tenis din lumea întreagă un cadou care mai întâi i-a amuţit, iar apoi i-a asmuţit: se retrăgea de la Doha şi de la Australian Open.

Nu, cu siguranţă, pentru Rafael Nadal, care face lucrurile his way, anul care tocmai a venit nu va fi, ca pentru ceilalţi, Anul Şarpelui de Apă. Din toate posibilităţile care par a se prefigura acum pentru el, eu aş alege ca variantă primă Anul Tigrului Bengalez.

Probabil că ştiţi câte ceva despre tigrii bengalezi, dar, ca să îmi explic alegerea, eu o să-l iau de ajutor pe Richard Parker. Dacă vă plac filmele bune, ştiţi probabil cine-i Richard Parker. Dacă nu, hai să vă spun repede. Bineînţeles, în primul rând şi-n primul rând, este un tigru bengalez cu nume ciudat. S-a pricopsit cu el dintr-o confuzie birocratică. Numele său adevărat –  Cel Însetat – este schimbat în scripte, din greşeală, cu al celui care-l vânase şi care-l vânduse unei grădini zoologice din India. Desigur că schimbarea de nume nu aduce cu sine şi schimbarea de caracter: Richard Parker rămâne o bestie ucigaşă, pe cât de pisicesc-magnifică, pe atât de mortală. Apoi însă, se întâmplă ceva. Unii l-ar numi destin. În urma naufragiului vaporului care-i transporta – pe tigru şi pe familia care deţinuse grădina zoologică – în Canada, Richard Parker devine un tigru bengalez pierdut în nesfârşitul ocean, într-o barcă în care se mai află o zebră, un urangutan, o hienă şi un băiat de şaişpe ani. Pe cele trei animale Richard Parker le omoară. Pe om vrea să îl omoare. Dar acesta, punând la bătaie tot ce înseamnă esenţa umanităţii – rezistenţă, inteligenţă, capacitate de a se auto-educa, inventivitate, dorinţa de a învăţa lucruri noi, compasiune, pasiune – nu-l lasă. Deşi puştiul este destinat să-i fie victimă lui Richard Parker, tigrul bengalez devine, până la urmă, motivul pentru care el ajunge, după 227 de zile de la naufragiu – epuizat, la limita resurselor, dar încă în viaţă – la mal.

Desigur că mai e ceva: chestia aia de la final care, în cazul filmelor bune (mă rog, în cazul cărţilor bune, căci filmul ăsta este o ecranizare), dă peste cap toată povestea şi felul în care o înţelesesem. Dar să o lăsăm deoparte, nu vreau să introduc mai multe spoilere decât am făcut-o deja. Să ne întoarcem, aşadar, la confruntarea dintre om şi tigru. Normal că e o parabolă, foarte inteligent construită, despre supravieţuire. Una dintre multele parabole de acest fel. Ceea ce o face diferită este faptul că este o parabolă despre cum se poate supravieţui unei ameninţări care vine din interior (vânătorul şi prada împart aceeaşi barcă), făcând faţă, în acelaşi timp, presiunilor care vin din exterior (marea, furtuna, soarele).

Ceea ce o face minunată este mesajul final, acela că poţi să ieşi la mal fără a lăsa ameninţarea din interior să te transforme în ceea ce urăşti mai mult şi nu ţi-ai dorit niciodată să devii. Ceea ce o face extraordinar de urmărit este transformarea permanentă a felului în care omul se adaptează pentru a  reuşi să trăiască, secundă de secundă, alături de ameninţarea din interior. Viaţa în aceeaşi barcă cu tigrul bengalez înseamnă la început negarea evidenţelor, fiind imediat urmată de teama paralizantă. Urmează acalmia înşelătoare, care nu poate dura mai mult decât durează resursele deja disponibile. Apoi fereala: tigrul acolo, omul aici. După aceea, impulsul de a scăpa de bestie. Şi după aceea, impulsul de a o salva. Şi, în fine, greul – încercarea de a convieţui cu adevărat, controlând instinctul de prădător al tovarăşului de naufragiu, prin orice metodă aflată la îndemână, fie că este însuşită pe loc, fie că este descoperită din pură întâmplare, fie că este învăţată din experienţele de viaţă pe care familia puştiului nostru a avut grijă să i le servească.

Dacă recuperarea lui Rafa din accidentarea care l-a făcut să rateze jumătate de sezon şi se pare că-l va face să rateze încă vreo două luni este un film , atunci sigur nu poate fi decât filmul confruntării cu Richard Parker. L-am văzut pe Rafa, cu mult timp în urmă, ducându-se să primească, în cadrul unei ceremonii fastuoase, stindardul Spaniei, pe care se presupunea că o să-l poarte în timpul deschiderii Jocurilor Olimpice. Doar pentru ca apoi să anunţe că nu va putea participa. De ce a consimţit totuşi să ia steagul, ne-am întrebat unii dintre noi la momentul respectiv. Pentru că, au adiat nişte zvonuri dinspre echipa lui, era în plin proces de negare, refuzând să accepte că ceea ce i se întâmpla era adevărat. Apoi, a venit chiar de la el vestea că se antrenează pentru US Open. Mulţi au răsuflat uşuraţi, dar era o linişte falsă. Rafa a reuşit să ajungă până la Ambasada SUA din Spania, dar nicidecum n-a mai pus piciorul în State, darămite la Open.

Am avut apoi pozele pitoreşti de pe Facebook, poze cu răsăritul de soare în Mallorca, apusul soarelui în Mallorca, cu marea albastră din Mallorca, cu stâncile superbe din Mallorca, cu familia din Mallorca, cu prietenii din Mallorca, cu iahtul din Mallorca, cu bărcuţele de pescuit din Mallorca, orice din Mallorca, mai puţin terenurile de tenis, de care Rafa fusese sfătuit de către doctori să se ferească. În interviuri, el a recunoscut că a încercat să se bucure de pauza mentală şi de vacanţa de-acasă, dar că, bineînţeles, bucuria nu i-a fost niciodată deplină pentru că tot timpul gândul i-a zburat în altă parte. La ce? Evident, la tigrul bengalez pe care-l avea în barcă. Pe care a admis că a fost tentat să-l arunce peste bord, apelând la rezolvarea chirurgicală a problemelor sale. „Până la urmă, doctorii au decis să nu mă supun procedurii chirurgicale, din cauza riscurilor pe care le implica. Aceasta pe care au ales-o a fost metoda cea mai bună şi care a implicat cele mai puţine riscuri. Poate că a fost un pic mai conservatoare şi că mi-a luat mai mult timp, dar este un timp bine investit. Am luat decizia asta şi sunt fericit”, declara el pentru ABC Radio.

Prin intermediul update-urilor frecvente pe care, utilizator avid al mediilor sociale, Rafa a avut amabilitata să le posteze pe Facebook, am văzut şi continuarea filmului, cea în care eroul nostru foloseşte orice metodă pe care o poate imagina pentru a-şi controla bestia. L-am văzut pe Rafa antrenându-se în sală (activitate pe care, de altfel, o urăşte), utilizând diverse aparate, printre care, aşa cum menţiona un celebru jurnalist de la El Pais, şi unul inventat de NASA pentru a menţine tonusul muscular al astronauţilor. L-am văzut înotând, în piscina personală şi în mare. L-am văzut mergând pe bicicletă şi făcând canotaj. Într-un final care parcă nu mai venea, l-am văzut intrând pe terenul de tenis. Şi, în ciuda declaraţiilor lui Rafa, care susţine în continuare, sus şi tare, că n-o să-l vedem schimbând acum, la vîrsta lui, ceea ce face pe teren, se pare că totuşi el încearcă să controleze cumva şi impactul pe care stilul lui de joc îl are asupra corpului său. Nu numai că a pierdut în greutate, după cum a băgat de seamă Neil Harman de la The Times, care l-a întâlnit cu vreo două săptămâni în urmă pentru un interviu, dar, dacă este să-l credem pe Roig, una dintre mizele antrenamentelor pe teren este o regândire a mişcărilor pe care le face. Se doreşte ca Rafa să fie mai dinamic, mai elastic şi mai fluid, evitând cu orice preţ mişcările bruşte.

Cam aici eram cu filmul recuperării lui Rafa, atunci când, din cauza unui virus stomacal, el a anunţat că se va retrage de la Doha şi de la Australian Open. Lumea întreagă – fanii lui şi fanii altor jucători, deţinători de bilete la sus-numitele turnee şi deţinători de televizoare, experţi şi chibiţi – s-a asmuţit asupra lui cu o vehemenţă care îmi imaginez că nu poate fi provocată decât de o aşteptare care a depăşit limitele tolerabilităţii. Foarte mulţi au uitat că, aşa cum zice în măreaţa sa înţelepciune Twitter-ul, „eşti ceea ce scrii”, şi am ajuns să citim grămezi de necrologuri, acuze şi insulte. În zgomotul general, câţiva au reuşit să rămână eleganţi, iar alţii (ăia pe care îi ştim cu toţii) au reuşit chiar să fie lucizi, să se uite la istoria recentă şi să formuleze o întebare: nu cumva sâcâitoarea, exasperanta, nesuferita decizie de a renunţa la Openul Australian ar putea să îi salveze lui Rafa sezonul pe zgură şi să-i aducă încă un titlu la Roland Garros? La urma urmei, Australia a fost pentru el nu numai locul unor bătălii măreţe (semifinala cu Verdasco din 2009, finala cu Roger din acelaşi an, finala cu Nole de anul trecut). Eforturile supraomeneşti pe care le-a făcut în 2009 au jucat, cu siguranţă, un rol deloc de neglijat în precedenta lui criză majoră. În 2010 s-a retras în sferturi, în faţa lui Andy Murray, accidentat. În 2011, tot accidentat, nu s-a mai retras din meciul cu David Ferrer, dar a luat bătaie în trei seturi. Anul trecut, finala de şase ore trebuie să-şi fi adus contribuţia la faptul că genunchii lui o luaseră deja razna pe vremea când ajungea la Indian Wells. Şi-atunci, nu cumva, optând să nu mai meargă Down Under, nu cumva Rafa şi-a sporit şansele de a face să devină realitate scenariul de vis în care el obţine ceea ce şi-a dorit în fiecare an? Să atingă forma maximă pe zgură, înainte de Monte Carlo, Madrid, Roma, Roland Garros.

Poate. Doar poate.

Ajunşi la limita capacităţii de a îndura, Richard Parker şi protagonistul din film fac o pauză pe o insulă. La început, aceasta pare a fi raiul pe pământ. E plină cu o vegetaţie luxuriantă, de manguste haioase şi de ochiuri cu apă dulce şi răcoritoare. Noaptea, însă, devine o insulă în care se întâmplă lucruri ce i-ar putea distruge pe cei doi. O insulă în care nu poţi avea încredere. Aşa că, eroul nostru ia decizia să îşi ia bestia însoţitoare – având grijă să îndese în barcă provizii suficiente pentru a o hrăni – şi să părăsească această insulă minunată. Asta, în ciuda faptului că tot ce îi aşteaptă în faţă este un mal îndepărtat şi iluzoriu şi o furtună gigantică.

Doamnelor şi domnilor care vă uitaţi la film, Rafael Nadal, recent retras de la Australian Open, şi-a reluat antrenamentele. Pe zgură.