Cele mai spectaculoase amintiri din 2012 (locurile 30-11)

În 2011 am avut seria lui Djokovic, “that forehand”, “degetul lui Federer”, nervii Serenei și Aussie-Kim printre amintirile cele mai de preț. 2012 n-a fost mai prejos în povești și episoade memorabile. Am avut și de această dată rivalitatea Big Four, am avut resurgența tenisului feminin, unul dintre câștigătorii anului, am avut turnee fabuloase și meciuri de care încă mai povestim cu aprindere, ca și cum le-am fi văzut în urmă cu câteva ceasuri. Și, cu voia voastră, am avut și primul an de treizecizero.ro.

Conform a ceea ce vrem să transformăm într-o tradiție pe treizecizero.ro, iată, la final de an, cele mai frumoase 30 de amintiri despre sezonul pe care l-am lăsat în spate. După care, gata, să ne pregătim de noul an!

30. Sara Errani – finală și semifinală de Slam

Italianca în vârstă de 25 de ani n-a fost luată în calcul în niciun preview înainte de startul lui 2012, și pe bună dreptate. Fără să iasă cu ceva în evidență, Errani avea doar 2 titluri, nu intrase niciodată în top 30 și nimeni n-ar fi putut spune cu certitudine o armă a jocului ei. Că ne-a surprins pe toți ce a urmat e puțin spus: Errani a făcut finală la Roland Garros, semifinală la US Open și sfert la Australian Open, câștigând și 4 titluri. Ce-i drept, la singurul Slam unde n-a ajuns în sferturi, adică Wimbledon, a intrat în istorie în alt sens, fiind protagonista negativă a faimosului golden set reușit de Shvedova. Consistența extraordinară a italiencei a transformat-o într-un obstacol dificil pentru oricare jucătoare importantă din WTA, iar la final de an Errani a ajuns până pe locul 6. Ce-i drept, a și jucat o tonă de meciuri, terminând sezonul cu un bilanț de 55-22 la simplu și 52-10 la dublu, probă la care a ocupat și locul 1 la un moment dat. Da, ați calculat bine. Errani a jucat 139 de meciuri în 2012.

29. Setul lui Adrian Ungur cu Federer

Da, e doar un set, dar ce set! Să recunoaștem, nu e puțin lucru să-ți faci loc în premieră pe tabloul unui turneu de Grand Slam abia la 27 de ani, după ce ți-ai petrecut mare parte din carieră în circuitul Challenger. Iar atunci când o faci, să ajungi pe terenul central de la Roland Garros, pentru o întâlnire cu cel mai titrat jucător din istorie, întâmplător și idolul tău, Roger Federer. Adi Ungur nu a ajuns să joace cu Federer din întâmplare, ci și-a câștigat dreptul, învingându-l, superb, pe David Nalbandian cu un tur înainte. Iar la întâlnirea cu Federer, într-o zi plăcută de vară, românul s-a distrat pe cinste, iar pentru un set, i-a fost egal elvețianului. O amintire de povestit, care merită să intre în topul 2012.

28. Brian Baker – poveste de Hollywood

Parcursul americanului Brian Baker te face să-ți fie rușine pentru fiecare oră pe care o petreci nefăcând nimic productiv. Pentru că este fantastic să vezi cum un jucător lovit de atâtea probleme medicale are puterea să-și reia de la zero cariera, să treacă peste toate durerile, fizice și psihice, și, într-un singur an, să ajungă pe cele mai mari arene ale lumii, după ce, cu 14-15 luni înainte, era un simplu asistent la o Universitate americană.
Ce-i drept, asistentul cu pricina era al doilea junior al lumii în 2002, cu finală la RG-ul juniorilor în cont. Însă la fel de adevărat că, 5 operații mai târziu, Brian Baker n-avea clasament în 2011. A luat-o de la capăt, prin challengers și turnee satelit, apoi anul acesta a ajuns într-o finală de turneu ATP, la Nisa, și și-a câștigat dreptul la un wildcard la Roland Garros, wilcard transformat într-un tur 2 (eșec în 5 seturi la Simon). Mai târziu, la Wimbledon, a început din calificări și a ajuns până în turul 4. Ce-i drept, ulterior, parcă speriat de propria-i ascensiune, a mai domolit ritmul, însă locul 61 la final de sezon e mai mult decât un vis pentru Brian Baker. Povestea lui completă, aici.

27. Surpriza anului la fete: Virginie Razzano vs Serena

O fi zgura cea mai puțin redutabilă suprafață a Serenei, iar Roland Garros-ul, Slam-ul la care SW a câștigat o singură dată, însă, chiar și așa, o eliminare a ei în turul 1 al unui GS este un eveniment. Într-atât de mare e impactul americancei asupra tenisului feminin. Una peste alta, Williams era mare favorită contra lui Virginie Razzano. Așa cum se întâmplă însă uneori la Roland Garros, meciul s-a transformat într-un epic întins pe durata a trei ore și jumătate și terminat cu un rezultat (4-6, 7-6/5, 6-3 Razzano) care pe unii îi mai șochează și acum. 
Meciul a avut de toate: dramă, răsturnări, crampe, un hidrance call și, peste orice altceva, o repriză de plâns din partea Serenei. Nu s-ar fi așteptat nimeni la asta, dar e un moment care ne spune multe despre încărcătura nervoasă dintr-un astfel de meci. Finalul a fost apoteotic: după ce Serena a revenit de la 0-5 la 3-5 în decisiv, ultimul game a durat 22 de minute, timp în care Serena a salvat 7 mingi de meci înainte de a ceda, finalmente, la ultima. Ce a urmat după acest meci? Williams a mai pierdut un singur meci până la finalul anului. Într-un fel, acest eșec le-a făcut mai mult rău adversarelor ei.
O mențiune pentru Razzano, care intră în topul nostru pentru al doilea an la rând, după ce anul trecut o făcea cu un caz mai mult decât special. 

26. Jerzy Janowicz – revelația de final de an

Polonezul poreclit sugestiv New Jersey a fost povestea finalului de an în ATP. Janowicz a surprins plăcut pe toată lumea cu parcursul de la Paris, un turneu din cale afară de nebun. Dacă a uitat cineva între timp, Jerzy a trecut mai întâi de calificări, apoi i-a învins, pe rând, pe Kohlschreiber, Cilic, Murray, Tipsarevic și Simon, înainte de a se vedea învins de David Ferrer în meciul pentru trofeu. Cinci jucători de top 20 învinși într-o singură săptămână, iată o definiție bună pentru expresia “în transă”. Despre New Jersey s-au scris tone de articole, atât de mare a fost impactul lui la public, și nu e tocmai simplu să obții o astfel de reacție, în sensul că nu-ți ajung câteva victorii mari. Janowicz are potențial să devină ceva mare, are lipici la public, are jocul necesar și în mod cert ar putea fi exponentul unui val de schimbare (sau măcar de “nou”) binevenit. Însă mai are nevoie și de consistență, sau, așa cum zicea Gilles Simon, “să-l văd cu dreapta și cu scurtele alea și afară, când e soare și bate vântul”. O primă ocazie la care JJ va putea să arate că nu e doar o întâmplare frumoasă va fi Australian Open, la care polonezul, ajuns între timp numărul 26 ATP, va fi cap de serie. Din beneficiile finalei de la Paris.

25. Seria de 26 de victorii a Victoriei

La câte s-au întâmplat de atunci în circuit, începutul furibund de an al Vikăi pare din alt film. Dar el este prea ușor uitat, mai cu seamă la câte aprecieri a primit la vremea respectivă. “Azarenka e noul Djokovic”, “Cine poate s-o mai bată?”, “WTA, din nou în epoca în care primul loc n-are rivalitate”, au fost câteva dintre observațiile făcute în primele trei luni. E adevărat, Serena n-a prea contat între ianuarie și martie, dar chiar și așa, nu e deloc puțin să legi 26 de victorii consecutive, perioadă în care a cucerit 4 titluri, mai cu seamă într-un circuit erodat de inconsistență precum WTA. Preț de trei luni, Vika a jucat la un nivel la care nicio altă jucătoare n-a putut ajunge, a jucat cu sete și și-a adjudecat un puhoi de puncte cu ajutorul cărora, cu o mică pauză, a putut sta pe primul loc tot anul.

24. A doua tinerețe a lui Tommy Haas

Sunt puține povești mai spectaculoase decât cea a lui Tommy Haas, mai ales când vine vorba de numărul de restarturi pe care și le-a dat acest jucător greu încercat. Despre el și despre obstacolele pe care le-a trecut am mai scris pe larg aici, sau pe scurt aici. Între timp, Tommy Haas, acest rar exemplu de jucător care a lipsit câte un an întreg din tenis în două rânduri diferite, a fost numit ATP Comeback Player of the Year. Și pe bună dreptate. Acum aproape 18 luni, ocupa locul 896. Acum, la 34 de ani, Tommy e chiar la intrarea în top 20 și spune că n-are de gând să se oprească. Mergi mai departe, Tommy, tenisul are destule datorii la tine!

23. Finalul lui Andy Roddick

Într-o zi oarecare de US Open, întâmplător, chiar de ziua lui, copilul teribil al tenisului american a convocat o conferință de presă surpriză, în care și-a anunțat, pe nepusă masă, retragerea. Apropiații lui au confirmat ulterior că gestul n-a fost chiar așa pe nepusă masă. Andy își luase decizia cu un an în urmă, dar și-a dat șansa unui ultim sezon la nivel înalt în circuit. Pentru Roddick, ‘nivel înalt’ se traduce prin finale și semifinale de Slam. N-a vrut niciodată să fie unul de umplutură. Dar cum corpul nu l-a mai ajutat să ajungă acolo, ARod a ales să plece din scenă cât încă mai era pe val. Și a făcut-o demn, emoționant, ca un luptător, dar și amuzându-se de toată drama situației. Într-un cuvânt, într-un stil foarte…Roddick. O să ne fie dor de el, și o să simțim asta cu prima ocazie, adică la AO 2013, “primul ianuarie din ultimii 12 ani pe care îl petrec în State”, vorba lui Andy.  Povestea, aici. Și alte amintiri, despre faimoasele lui conferințe de presă, aici. După cum vedeți, avem o colecție de articole pregătită de orice.

22. Primul Masters pentru David Ferrer

2012 va fi ținut minte pentru multe performanțe răsunătoare, dar e acolo, în spate, în linia a doua, un băiat care a strălucit în egală măsură. Uneori, și în (mult prea multă) tăcere. Dar care și-a primit răsplata. David Ferrer a avut parte, din toate punctele de vedere, de un an stelar pentru standardele lui. Cu un record de 76-15 (victorii/înfrângeri), Ferru a câștigat 7 titluri, mai multe decât oricine în circuit, și a ajuns cel puțin în sferturi la toate Slamurile, făcând semifinale la RG și USO. Dintre toate aceste rezultate, Perla Coroanei o reprezintă titlul câștigat la Mastersul de la Paris, cel mai strălucitor titlu individual din carieră. Ok, poate o fi fost o situație specială la acel turneu, însă Ferrer are meritul de a fi maximizat potențialul momentului. Despre succesul lui de atunci puteți citi pe larg în acest articol, pe care l-am nominalizat între cele mai bune 4 la Premiile Treizecizero.ro. 

21. Anul de aur al Agnieszkăi Radwanska

N-o fi luat ea vreun aur nicăieri, nici n-a câștigat vreun Slam, însă Aga are destule alte merite. Printre altele, că are o contribuție majoră la ceea ce putem numi un sezon excelent în WTA. 2012 a fost un an bun în tenis, dar a fost un an excelent pentru tenisul feminin, destul de criticat în ultimii ani. Iar una dintre poveștile WTA a fost Aga, această insulă de creativitate într-o mare de fete croite să spargă mingea în drumul lor spre top. Întotdeauna o plăcere s-o vezi la lucru, Radwanska a făcut un sezon excelent, ceea ce se traduce în cifre printr-un bilanț de 59-19, 4 milioane de dolari numai din premii, trei titluri, o finală foarte frumoasă la Wimbledon și o victorie importantă la Miami. Toate astea au făcut ca Aga să se amestece, cu șanse mari de tot la un moment dat, în lupta pentru primul loc – un salt mare de tot față de anul trecut, pe care noi l-am anticipat oarecum încă din februarie, când ne întrebam dacă nu cumva Radwanska va fi viitoarea rivală a Azarenkăi la locul 1. N-a fost o rivală pentru Azarenka de niciun fel (ba chiar cearta dintre ele a făcut deliciul presei), dar a fost în calcule pentru fotoliul de lider și fie și numai asta și e suficient să intre în topul nostru. Mai vreți argumente pentru Agnieszka? Mai avem. La Treizecizero.ro suntem fani declarați ai polonezei. Aici e povestea ei.

20. Titlul Irinei Begu

Când am tras linie și am adunat, 2012 a însemnat un singur titlu de simplu ATP/WTA pentru români, iar acela e meritul Irinei Begu, campioană la Tashkent, punctul culminant al unei toamne foarte bune pentru ea. Am scris despre Irina, dar și despre celelalte rezultate ale românilor foarte pe larg în retrospectiva dedicată lor, așa că vă invităm să citiți acel articol pentru mai multe detalii.

19. Maria Sharapova, campioană la Roland Garros

Nu prea s-a așteptat nimeni la asta, nu? Nu-i spuneți Sharapovei despre imposibil. Mentalitatea foarte sănătoasă a rusoaicei a ajutat-o să pună mâna pe singurul titlu de Slam care-i mai lipsea din colecție și să-și treacă în cont Career Slam-ul. Mentalitatea, plus un culoar favorabil. Cu Serena căzută încă din turul 1 și cu Azarenka, Radwanska sau Na Li scuturate pe parcurs, Sharapova a ajuns în finală cu surpriza Errani. Dar nu întotdeauna e simplu să concretizezi când ești mare favorit, mai cu seamă într-un context cu care Masha știa că nu se va mai întâlni prea curând. Sharapova mai merită lăudată și pentru că a strâns din dinți și și-a văzut înainte de drumul ei chiar și în condițiile în care prima parte a anului a fost ca o interminabilă înfrângere: trei finale pierduse, două la Azarenka, una la Radwanska, iar trendul s-a perpetuat și în partea a doua de sezon, cu alte trei finale (două la Serena, una la Azarenka). Toate aceste eșecuri au fost atât de clare, încât locul Sharapovei la masa valorilor a fost destul de bine stabilit: maxim 3. Dar n-a mai contat. Masha și-a luat Slam-ul, restul sunt detalii. Contractele pot să curgă mai departe.

18. Kim Clijsters, retragerea a doua. Și ultima

Într-un fel, faptul că se știa încă din startul anului că va fi ultimul sezon pentru Aussie Kim a stricat cumva din emoția momentului. În sensul că s-a repetat de atâtea ori despre retragerea în sine, încât, când aceasta a venit – la capătul unui meci dur, în care Laura Robson și-a jucat impecabil rolul de călău – parcă au lipsit artificiile cuvenite. Kim Clijsters n-a avut parte de un moment într-atât de elegant și de memorabil cum ar fi meritat, dar ce retragere e perfectă? În plus, era aproape imposibil și pentru cel mai inspirat scenarist să creioneze un decor pe măsura sufletului admirabilei jucătoare belgiene.  La cât de iubită e Kim în circuit și în afara lui, doar titlul la Flushing Meadows ar fi echivalat cu o despărțire de cinci stele. N-a fost să fie, iar de acele nopți fantastice la New York, cu Clijsters spulberându-și concurența fără milă, o să ne fie cel mai dor. 

17. Shut up!

Nu glumesc, nu. Printre atâtea realizări de excepție, am trecut și un moment dintr-o altă gamă. E vorba de faimosul “Shut up!” al lui Roger Federer, într-un moment extrem de tensionat al sfertului de finală de la Roland Garros cu Juan Martin Del Potro. Federer a fost “întunecit” încă de la intrarea pe teren. A părut în permanență stresat, nervos, iar jocul foarte bun al lui Delpo din primele două seturi nu i-a ajutat cauza. Când niște suporteri zeloși au strigat OUT în timpul punctului, chipurile să-l ajute, lui Federer i-a sărit definitiv țandăra. Și, în caz că n-ați observat până acum, el poate fi foarte, foarte impunător când se enervează. Așa s-a întâmplat acel strigăt devenit imediat viral pe toate rețelele de socializare. La urma urmelor, poate tot răul spre bine. Trebuia să țipe cineva și la gălăgiosul public francez. Dar cum o astfel de reacție e cu atât mai surprinzătoare cu cât vine din partea unui adorat al tribunelor, ea intră în topul pe 2012 direct pe locul 17.

16. Un noian de execuții fabuloase

2012 ne-a delectat la capitolul ăsta. Aproape fiecare turneu major a venit împachetat cu o mulțime de execuții fabuloase. Dacă am da un top 10 de la fiecare turneu n-am mai termina articolul prea curând, așa că ne limităm, din păcate, “doar” la cele mai bune 10 execuții ale sezonului, în viziunea celor de la ATP.

15. Victoria Cehiei în Cupa Davis

Nu oricine are ocazia să bată Spania în Cupa Davis. Cu sau fără Nadal. Cehia a reușit asta, pe umerii perechii Berdych/Stepanek, probabil cel mai “colorat” duo din Cupa Davis, din punct de vedere al imaginii. Nicolas Almagro a fost veriga slabă a Spaniei, iar David Ferrer n-a putut face mai mult de unul singur, astfel că la Praga a curs multă șampanie, la capătul unui an în care Cehia a mai câștigat și Fed Cup și Cupa Hopman, devenind prima țară care umflă cele trei trofee într-un singur sezon. Cupa Davis, la rându-i, trece printr-o perioadă în care capătă tot mai mulți contestatari, formatul ei dificil fiind pus în discuție. N-ar fi exclusă o remaniere a sistemului de desfășurare, dar despre asta v-am povestit mai multe aici. 

14. Serena, back in business

În caz că se mai îndoia cineva, există o singură jucătoare dominantă în WTA, și aceea e Serena Williams. Odată problemele medicale (destul de serioase, dacă vă mai amintiți) au fost, în sfârșit, lăsate în urmă, Serena s-a încălzit la momentul potrivit, lăsând în spate un start de sezon ceva mai anevoios. După eliminarea de la Roland Garros, ea n-a mai pierdut decât un meci tot restul anului, curățând tot ce a întâlnit în cale. În contul americancei, desemnată drept Jucătoarea Anului de ITF, au intrat turneele de la Charleston, Madrid, Wimbledon (simplu și dublu), Stanford, Turneul Olimpic (simplu și dublu), US Open și Turneul Campioanelor. Ce-ar mai fi de zis? Ar mai fi. Toate astea nu s-au petrecut fără emoții, sau fără muncă. Ea însăși recunoștea că s-a îndoit de șansele ei la a mai câștiga vreodată un Slam. Iar repriza de plâns din meciul cu Razzano îi trădează tensiunea în care a jucat. De aici încolo, dacă totul va decurge la fel, 2013 va însemna revenirea pe primul loc – eveniment care nu pare, cel puțin acum, decât o formalitate: WTA este lumea Serenei.

13. Marea Nebunie a Zgurei Albastre

Trebuie să recunoaștem cu toții: că ne-a plăcut sau nu zgura în sine, toată nebunia de la Madrid a însemnat un PR mare de tot pentru tenis. Chiar și PR-ul prost e tot PR, spune o lege nescrisă. Știți povestea, n-o reluăm, puteți consulta și tag-ul ‘zgura albastra’ de pe Treizecizero.ro, toate etapele scandalului sunt acolo. Țiriac a vrut să inoveze, ideea a fost comunicată prost și târziu jucătorilor, ei s-au opus din start, implementarea suprafețelor a fost la fel de proastă, jucătorii de top au amenințat că nu mai vin dacă nu se schimbă la loc, ATP-ul s-a conformat, iar în 2013 vom avea din nou zgură roșie la Madrid. Și, probabil, la fel de prost implementată. Pentru că, în caz că încă nu s-a prins toată lumea, problema stă mai puțin în culoare, ci în felul în care sunt pregătite terenurile. Până una-alta, a rămas că Roger Federer și Serena Williams sunt cei mai mari jucători din istorie pe zgură albastră. Suprafață care, dincolo de toate păcatele ei, a oferit și niște fotografii excepționale, precum cea de mai jos, în care Del Potro pare naufragiat într-un ocean. Ce-i drept, de văzut s-a văzut bine.

12. Festivitatea de premiere de la Australian Open

După 6 ore de tenis încrâncenat, la cel mai înalt nivel cu putință, să stai minute în șir în picioare la o ceremonie, fie ea și de decernare a unui titlu de Slam, nu poate fi cel mai plăcut moment cu putință. Discursul haios, prin pronunție și context, al unuia dintre sponsorii AO i-a prins în ofsaid pe Rafa și Nole. Cei doi sunt absolut adorabili în videoclipul de mai jos, care merită urmărit – din nou – secundă cu secundă, și care a dat naștere unora dintre cele mai bune fotografii ale anului.

Discurs AO – atenție la Rafa și Nole 

 11. Discursul lui Andy Murray de la Wimbledon

S-ar putea să fi fost momentul ‘umanizării’ lui Andy Murray. Atât de criticat și de ironizat de lumea tenisului, pentru motive de la cele mai serioase la cele mai ciudate, Andy a fost luat în brațe de o nație întreagă după superbul discurs pe care l-a ținut în calitate de învins, la ceremonia de după finala de la Wimbledon. Învins, iar, într-o finală de Slam, Murray a încasat greu lovitura, dar nu s-a lăsat doborât de ea, spre meritul lui, revanșându-se chiar la următoarea ocazie, exact așa cum a promis în discurs. Lacrimile au ajutat și ele, ce-i drept, dar unicitatea momentului rămâne, și el intră în clasament exact la poarta Top Ten, pe care îl veți citi în partea a doua a articolului.

Discurs Murray