Interviu 30-0 | Irina Begu: „Mă bucur de mine în rolul acesta de jucătoare înainte să mă redescopăr în altul. Pe final, vreau să joc liberă“

Ca o demnă completare a seriei de dialoguri și articole pe care ați văzut-o pe 30-0 zilele astea, cu ocazia unui Transylvania Open 2025 de ținut minte, publicăm azi interviul nostru cu Irina Begu.

Am întrebat-o pe Irina cum se uită la perioada pe care o traversează acum, ce anume îi mai cere ea sportivei Irina, dacă e mândră de realizările ei. Dar am întrebat-o mai ales despre calitățile ei principale, cele care au tras-o înainte. Și cele pe care ar vrea ca lumea să le alăture numelui ei, când ea va decide că e timpul să se oprească.

Am vorbit, desigur, și despre moștenirea pe care o lasă în urmă întreaga generație a deschizătoarelor de drum – sportive al căror impact colectiv merită cu adevărat prețuit.

Irina, ce crezi că lăsați celor care vin pe urmele voastre? Și ce ai vrea să rețină lumea din drumul generației voastre?

Cred că am lăsat în urmă ideea că se poate. Că se poate chiar dacă provenim dintr-o țară mică, o țară în care nu s-a investit foarte mult în tenis – sau în sport, în general. Și că am reușit pe propriile noastre forțe, bineînțeles cu ajutorul părinților și celor apropiați familiei, și cred că ăsta este un lucru important. Cred că am dat și altora speranţa că, uite, poţi să fii acolo să te baţi cu cei mai buni din lume.

Sunt multe amintiri, sunt multe momente – și bune, și grele – prin care am trecut. Îmi amintesc începuturile noastre, când Raluca (Olaru) a fost prima, după Irina Spârlea și Ruxandra Dragomir, care a deschis iar poarta asta către Top 100. Ulterior Sorana (Cîrstea), Alexandra Dulgheru, după care eu și Simona. Ne-am tras una pe alta înainte și ne-am motivat.

Într-adevăr, ați dat și altora curaj. Și nu doar să viseze, pentru că ați pus pe masă și o hartă către top, un traseu bine marcat. Crezi că ați contribuit și la formarea unei generații de foarte buni antrenori?

Generația anilor ’80 a fost foarte bună – la băieți mă refer. Și toți ne-au devenit, ulterior, antrenori. Împreună am reușit să creștem: noi am crescut cu ei, ei au crescut odată cu noi.

Altfel spus, indiferent cât timp alegeți voi să mai jucați, acești antrenori vor continua să ofere valoare; și vor continua să transfere mai departe și din experiențele voastre, nu doar din a lor.

Așa e. Și gândul ăsta îmi aduce bucurie. Cât despre momentul retragerii, nu știu când va fi. Dar sunt împăcată, în mare parte, cu acest subiect, chiar dacă, evident, nu e o decizie ușoară să spun stop. Pentru că sunt foarte mulți ani în spate, mi-am dedicat viața tenisului – asta am știut eu să fac timp de 30 de ani. Atunci, evident că încerc să amân cât pot de mult momentul. Și, atâta timp cât simt că încă sunt acolo și sunt competitivă, încerc să trag de mine, să mă bucur în continuare de cariera mea. Și să mă bucur de mine în rolul acesta, înainte să mă redescopăr în altul. Pentru moment, mă identific încă cu sportiva Irina.

Noi am publicat recent, înainte de Jocurile Olimpice, o serie editorială în care vorbim despre principala virtute a sportivilor pe care îi admirăm. Îți lansez și ție provocarea: dacă e să alegi o singură trăsătură de caracter care te-a adus până aici, care crezi că e cea mai importantă?

Dacă ar fi să aleg doar una, probabil că ambiția. Și după aia, clar, pot să continui. Am fost întotdeauna disciplinată, muncitoare, dar probabil că aș pune pe primul loc ambiția. Ambiția m-a făcut disciplinată; dacă nu aveam ambiție, nu puteam să muncesc cât am muncit.

Vorbești despre calități pe care te vei baza indiferent ce vei alege să faci după tenis. În condițiile astea, crezi că tenisul e o bună școală pentru viață?

Cred că există plusuri și minusuri, ca în orice. Dar, trăgând linie, cu siguranță avem mai multe plusuri. Și asta pentru că tenisul te pune în situațiile cele mai dificile, te pune în postura de a lua mereu decizii, de a juca sub mare presiune, cu tribunele pline, de a gestiona adrenalina pe care noi o simțim acolo. Sunt lucruri importante pe care nu le găsești prea des în alte domenii.

După atâția ani, m-am obișnuit cu încărcătura emoțională, acum simt că am nevoie de adrenalină, am nevoie de tot timpul de ceva palpitant, de ceva care să mă motiveze. Mâine, dacă ar fi să mă opresc, aș avea nevoie de un alt obiectiv, pentru că eu așa m-am obișnuit: Ok, ce obiectiv avem? Ce trebuie să facem? Cum să planific? Cam asta a făcut tenisul din mine, tot timpul să am pe hârtie ce fac azi, ce fac mâine, cum mă organizez. Sigur, întâi va trebui să văd ce anume îmi place să fac. Pentru că eu joc tenis de la 3 ani și ceva. Și mă consider norocoasă că mi-am descoperit pasiunea devreme, că am făcut și fac ce-mi place. Iubesc acest sport! Și am fost norocoasă, în primul rând, să-l practic; în al doilea rând, am fost norocoasă că am reușit să ajung printre cele mai bune sportive din lume. Și să fiu între ele ani de zile.

Poate oamenii au de multe ori senzația că noi călătorim, vedem lumea și totul e atât de frumos. Dar nu e totul chiar atât de roz. Este și o oboseală pe care tu o acumulezi și un ritm pe care nu foarte mulți reușesc să-l țină. Și chiar vorbeam cu echipa mea, ne aminteam că la un moment dat a venit cineva în echipă să mă ajute pe partea de fizio. A fost patru săptămâni cu mine la turnee. Și la al doilea turneu pur și simplu nu mai putea, se așeza tot timpul să doarmă, găsea un colțișor și se ascundea puțin acolo să se odihnească. Pentru că ritmul nostru e altceva. Noi suntem obișnuiți să-l menținem de dimineață de la 8 până la… poți să termini ziua și la 11-12 noaptea, dar nu ai un program fix, trebuie să rămâi în priză. După aia călătorit, mutat într-un alt hotel, de pe un continent pe altul, fus orar, dă-i cu melatonină, ia-o de la capăt. Nu oricine poate să țină ritmul ăsta. Și nu atâția ani. Cred că prin voi am reușit să transmitem oamenilor o imagine mai clară despre noi și lumea noastră.

Cred că ați reușit să vorbiți mai ales tinerilor – că acolo e miza – despre calitățile și virtuțile pe care voi v-ați sprijinit.

Da, aici discuția e, cred, și mai lungă. Mai sunt generațiile care vin acum dispuse să îndure? Am senzația că mulți tineri din ziua de astăzi vor să obțină lucrurile mult mai repede și mult mai simplu. Și asta, da, și prin prisma social media și a lumii în care ei cresc. Prin comparație, eu mă bucur, într-un fel, că m-am născut în urmă cu 35 de ani, pentru că am mai prins perioada aceea când nu existau telefoane smart și când puteai să socializezi mai mult; și se făcea și educație și mai existau și cei șapte ani de acasă, care veneau cu un sistem de valori.

Irina, recent ai avut o pauză lungă – șapte luni. Îmi imaginez că n-a fost simplu pentru tine, dar crezi că pauza asta ți-a dat și câteva repede noi despre tine și drumul tău?

Ca să fiu sinceră, aveam nevoie de o pauză. Și m-a ajutat, mi-a dat așa un fel de restart. Pentru că eram obosită și fizic, dar mai ales mental. În pauza asta am făcut lucruri pe care nu le-am făcut înainte; nu aveam cum, pentru că trebuie să călătoresc săptămână de săptămână, nu am timp pentru altceva. Deci am reușit acum să petrec mai mult timp cu mine, am reușit să mă ocup de mine, nu doar de sportiva Irina.

De obicei, în circuit ești înconjurat de o echipă, cei care sunt lângă tine încearcă să te ajute și să facă lucruri pentru tine. Și lunile alea au fost diferite. Am făcut eu lucrurile pentru mine. De exemplu, am fost într-un retreat cu oameni pe care nu-i cunoșteam. Și am fost câteva zile acolo, pur și simplu, să stau liniștită. Asta m-a și scos un pic din zona mea de confort, eu fiind o persoană un pic mai introvertită, nu mi-e atât de ușor să mă deschid și să cunosc oameni. În perioada aia am încercat să fac asta și mi-a prins bine. Am prins și mai multă încredere, am călătorit un pic singură. Chiar a fost o perioadă în care m-am simțit, pe alocuri, bine.

Ca să închidem cercul cu perioada pe care o traversezi acum, tu ce îți ceri în cele ce urmează? Ce anume ți-ar plăcea să-ți mai oferi sau să-ți mai demonstrezi?

E o perioadă în care nu mai vreau să demonstrez nimic. Ani de zile am încercat să demonstrez, am încercat să arăt și am ajuns în punctul în care încerc să mă eliberez de asta. Am, evident, momente când reușesc să o fac și momente când nu-mi iese, dar cred că asta este cea mai mare dorință a mea: ca pe final de carieră să joc liberă. Pur și simplu să joc liberă și să nu-mi pese de rezultate, să mă bucur pur și simplu că sunt acolo. Cum spuneam, sunt momente când mă pot bucura și mă simt recunoscătoare că sunt pe teren. Am foarte multe momente în care mă bucur de tot ce-am reușit, momente în care mă pot privi, cu oarecare distanță, ca pe-o poveste de succes. Dar mai sunt și momente când pun o anumită presiune pe mine.

Nici nu s-ar putea altfel, nu? În sensul că fără presiunea, foamea sau dorința asta n-ai fi ajuns unde-ai ajuns.

Exact, exact, exact. Ambiția aia că vrei să fiu în continuare printre cei mai buni iese la suprafață. Și sunt momente când, din interior, îmi e mai greu să-mi dau seama de importanța acestei perioade; momente când uit că perioada asta va trece. Nu știu cum să zic. Știu că sunt acolo în ultimii ani sau în ultimul an, dar parcă mintea mea nu acceptă și nu se vede mai departe fără tenis.

Uite, noi, în noiembrie, știm că avem trei săptămâni de pauză și o luăm de la capăt. Eu, în momentul ăsta, nu realizez cu adevărat că în noiembrie poate să fie momentul final. Îmi spun: Lasă, lasă, că mai am timp. Cred că de-asta ne este nouă atât de greu să luăm decizia finală. M-am uitat și la Federer, și la Nadal. Ei au făcut-o, evident, din cauza accidentărilor. Dar a durat. Le-a trebuit doi ani, nu? Doi ani până când au putut să zică: gata, asta a fost. Cred că ai nevoie, în primul rând, să accepți mental că se termină cariera. Și am citit de curând un text care spunea că sportivii mor de două ori: prima dată când li se termină cariera.

Deci sunteți foarte norocoși, căci nu mulți avem șansa să murim de două ori.

Așa e, așa e.

Am vorbit, chiar zilele trecute, cu Gabi Ruse. Între altele, ne-a spus, foarte convingătoare, cât de mândră este de ea. Mi-a amintit că voi, sportivii, sunteți norocoși și pentru că-n timpul carierei e ușor să măsurați, zi de zi, un lucru esențial: dacă ați făcut tot ce-ați fi putut face în ziua respectivă. Așa că te întreb și pe tine: tu ești mândră de tine, de ce-ai reușit să faci până aici?

Da. În 99% din cazuri, da: sunt mândră de ceea ce am făcut, de ceea ce am realizat până acum. Și cred că atunci când o să închei acest capitol, atunci îmi va fi mai ușor să mă uit în urmă și să îmi dau seama cu adevărat. Acum, fiind încă în subiect… Pentru că eu sunt și cel mai mare critic al meu. Și atunci, na, mai sunt și dură cu mine. Încă mai sunt.

Am vorbit un pic despre generația voastră și, chiar dacă am folosit identitatea colectivă, voi aveți personalități și drumuri foarte diferite. Ce crezi că văd oamenii când se uită la tine? Ce calități crezi că putem alătura numelui tău?

Întotdeauna mi-a fost un pic mai greu să îmi văd calitățile… Dar, dacă ai pune un slash lângă numele meu, probabil ai putea scrie acolo „perseverentă”, „muncitoare”, „luptătoare”. Da, mi-a plăcut ce am făcut. Și ce fac. Nu știu de ce vorbesc la trecut, cred că am rămas un pic cu gândul la Simona și la momentul ei.

Tu cum ai văzut momentul retragerii ei?

Știam, în mare parte, că se va întâmpla, că va anunța, dar nu mă așteptam să fie atât de curând. Am simțit că o parte din mine, ca sportivă, s-a încheiat cu ea. Pentru că dintre toate fetele cu care am crescut, eu cu Simona am petrecut cel mai mult timp. De la cantonamente, de la Europene, de la Mondiale, de la atâtea finale jucate împreună. A fost un moment greu, chiar a fost un moment greu. Îmi aduceam aminte cu ea, după ceremonie, eram în vestiar, și dezbăteam momentele noastre de la 10 ani, 12 ani. Și, când te uiți în spate, nu știu, avem 25 de ani de când ne știm. Și să vezi cât de mult am crescut, și bineînțeles, Simo ce realizări a avut ca sportivă – să câștigi turneu de Grand Slam, să fii numărul 1 e ceva ce orice sportiv își dorește. A fost un moment trist, dar, în același timp, m-am bucurat pentru ea, pentru că ea era împăcată cu decizia pe care a luat-o.

Despre Simona ce crezi că va reține lumea? Unde vezi impactul ei?

A inspirat generații de copii. Ne-a motivat inclusiv pe noi, generația aceasta, să ne dorim să devenim mai bune, cel puțin pe mine. Am avut momente când, uitându-mă la ea, mă vizualizam pe mine făcând rezultate și ridicând anumite trofee. Oamenii cu siguranță își vor aduce aminte de ea ca o luptătoare extrem de ambițioasă. O legendă – într-un cuvânt. Eu mă bucur că am reușit să trăiesc cu ea momente de genul acesta.

Despre a 5-a ediție de Transylvania Open: n-ai senzația că a fost o ediție istorică, ca o reuniune de clasă?

Da, da, am citit la voi și m-a luat așa un sentiment de nostalgie, poate și de tristețe, într-un fel. Cu siguranță e un moment istoric, cu siguranță nu o să se mai întâmple, pentru că deja Simona și-a anunțat retragerea. Și cred că a fost un moment plăcut, în primul rând pentru organizatori, pentru spectatori și telespectatori să ne vadă împreună, să ne mai vadă încă o dată împreună. Mă bucur că am făcut parte din momentul ăsta!

Cum te uiți la anul acesta? Cum ar arăta, dacă ar fi ca toate să iasă cum ai vrea tu să iasă?

Nu știu ce să zic. Sunt într-un moment în care, evident… nu știu ce o să se întâmple, nu știu dacă și cât voi mai continua, nu știu. Depinde foarte mult de cum mă voi simți cu sănătatea. Pentru că deja am câțiva ani de zile în care mă chinui, și depinde foarte mult de cum mă voi simți. Dacă mă voi simți bine și toate merg așa cum trebuie, dacă eu voi mai fi competitivă și dacă o să mă pot bate în continuare cu cele mai bune jucătoare din lume, atunci voi juca. Dar, în momentul în care nu o să mai simt lucrul ăsta și nu o să mai pot duce la acel nivel, atunci voi spune stop.

Momentan, încă îmi place ceea ce fac, încă am foarte multe zile în care predomină disciplina, mă duc la antrenamente cu plăcere. Și pot să spun că sunt o sportivă norocoasă, pentru că de-a lungul carierei am avut trei accidentări mari și late. Sigur, am și muncit pentru asta, am și fost disciplinată și am avut grijă de mine, dar pe partea aceasta încă sunt destul de bine. Mai departe vom vedea. Nu vreau să mă gândesc atât de mult la linia de finish, dar, la 34 de ani, aproape 35, vreau să realizez și alte lucruri – mai ales pe partea personală.

Și ce ți-ai propus?

Îmi doresc, în primul rând, să am o familie. Eu iubesc foarte mult copiii, îmi doresc foarte mult o familie. Acesta e cursul vieții.

Fotografii: Transylvania Open