Interviu 30-0 | Raluca Olaru: „Cât jucăm, avem un singur scop, mare și clar. Apoi, dintr-o dată, trebuie să ne găsim menirea în altceva”

Prima jucătoare din România care a intrat în Top 100 din generația care a adus tenisului românesc atâtea rezultate frumoase în ultimul deceniu, Raluca Olaru a fost un exemplu și o forță motivațională pentru cele care i-au urmat. Tot ea a fost și printre primele care au trecut linia de sosire a finalului de carieră, fiind, poate, cea mai potrivită moderatoare pentru momentul de rămas bun al Simonei Halep de la Cluj. 

Din postura de intervievatoare pe teren, rol pe care îl îndeplinește cu succes la Transylvania Open deja de doi ani, alături de Horia Tecău, Raluca a ghidat cu multă empatie anunțul Simonei, contribuind la emoția unui moment care va rămâne în amintirea tuturor.

Am vorbit cu Raluca despre cum a trăit, alături de Simona, seara de marți, cum a fost pentru ea această tranziție, după o carieră dedicată performanței, ce e dificil și ce-i place la noua viață, cum își construiește un nou drum și de ce a rămas aproape de tenis.

Cum ai trăit anunțul retragerii Simonei, cu tine din rol de intervievatoare? 

A fost foarte emoționant, din multe puncte de vedere. Evident, știu ce înseamnă, pentru că și eu am trecut prin momentul ăsta. Sigur, lucrurile diferă de la persoană la persoană, dar, cu siguranță, niște elemente sunt comune, pentru că ne dedicăm viața unui singur lucru pentru 30 de ani și în momentul în care acel lucru se termină, chiar dacă știm că e decizia corectă, n-au cum să nu fie și emoții implicate.

În al doilea rând, eram emoționată de momentul în sine, pentru că este Simona, pentru tot ce a însemnat pentru noi; sala era plină, era acasă, cu publicul român. Erau toate elementele îndeplinite pentru un moment de genul acesta. Eu eram în acest rol, care îmi place foarte mult, dar în același timp e un rol nou, chiar dacă am fost și anul trecut aici făcând interviuri, tot sunt la început de drum, să spunem, în partea asta. Și-mi doream foarte mult să iasă frumos momentul, îți spun sincer, în timpul meciului nu prea am putut să mă uit cu adevărat la joc, pentru că tot repetam discursul, cum să abordez și ce să zic. Voiam să iasă foarte bine și aveam emoții mari. În același timp, simțeam că știu ce am de făcut: cunoscând-o pe Simona și trecând, la rândul meu, prin experiența asta. A fost foarte frumos și mă bucur enorm că am fost atât de aproape de ea!

Simona a vorbit despre faptul că se simte eliberată odată luată decizia și mă întrebam cum a fost pentru tine, dacă și tu ai simțit această eliberare.

Da, clar. Drumul spre decizie evident a fost diferit și este diferit la fiecare jucătoare și persoană în parte. La mine, eu aveam deja o pauză cam de un an jumătate de când nu mai jucasem. Pentru mine a fost foarte important în momentul în care iau decizia și fac un anunț, să fiu sigură eu 100% că e final și că nu mă mai întorc peste un an, peste doi, peste șase luni la el. Eu așa mi-am dorit pentru mine și atunci am așteptat cât am avut nevoie. Și în momentul în care am simțit cu adevărat asta, am vrut să fac și anunțul de retragere cât mai repede, să nu mai aștept.

Și cum a fost acest proces, de ce ai simțit că ai avut nevoie de acest timp și cum te-a ajutat să simți că ești pregătită? 

A fost un cumul de mai mulți factori la mine. Eu ultimul meci l-am avut în septembrie 2022, anul 2022 a fost un an extrem de dificil pentru mine, cu multe probleme fizice, de sănătate, eram într-un moment de epuizare fizică și mentală. Și ca atare, am terminat sezonul mai devreme decât mi-aș fi dorit sau ar fi fost planul. Evident, aveam deja niște gânduri că sunt pe final, că vreau să mai joc, dar nu mult, și așa mai departe. Și mi-am dat timp, pentru că nu-mi dădeam seama încă dacă e un moment, o perioadă din cauza epuizării; și dacă odihnesc poate îmi doresc să revin, să continui 3, 6 luni, un an, nu știu.

Într-o lume ideală, cum ne imaginăm că vrem să fie, mi-aș fi dorit să fie un pic mai planificat și ultima bucată de carieră să o joc știind că sunt ultimele, să am mai mulți oameni lângă mine, pentru că am călătorit foarte mult singură și mi-ar fi plăcut să fie ca un fel de happy ending. Și cum în 2022 mi-a fost greu pe teren, mai ales din punct de vedere fizic, și lucrurile nu s-au legat, cumva aveam acest gust amar și nu-mi doream să rămân cu acest sentiment. Dar în final ce am făcut și ce mi-am dorit să fac a fost să-mi ascult corpul, am luat-o din aproape în aproape și era destul de clar din punct de vedere al corpului că nu mai poate și nu mai vrea. Minții poate i-a luat un pic mai mult să se obișnuiască cu ideea că ok, ăsta a fost finalul, obișnuiește-te cu asta.

În momentul în care mi s-a clarificat și am zis că mă simt pregătită, că e timpul să pun punct și să fac anunțul, n-am mai avut dubii, totul a fost clar. Țin minte perfect momentul în care m-am așezat la masă să scriu mesajul și credeam că o să fie greu, că o să fie complicat și de fapt n-am tăiat nimic, a curs tot mesajul de la început până la final. După aia mi-au dat câteva lacrimi, dar eram total împlinită. Mi-am dorit foarte mult ca la evenimentul de retragere să am oamenii dragi alături, s-au aliniat planetele să fac asta la Iași. M-am simțit foarte bine, chiar mai voiam să joc, era seara, era târziu, eu aș mai fi stat pe teren. Da, și din momentul ăla nu m-am mai întors înapoi. Trecuse suficient de mult timp de la anul 2022, în care să se așeze lucrurile, să mă liniștesc și să am o privire de ansamblu asupra carierei. Și cu cât trece mai mult timp, cu atât se așază și mai bine lucrurile în cap și mă văd cu alți ochi. 

Spuneai că în ultimii ani te-ai bucurat mai mult de tenis. E ceva ce ai schimbat intenționat sau era pentru că se apropia finalul? 

E un subiect mai pe larg. Pe scurt, în prima parte a carierei, respectiv cea de simplu și, să zicem, începutul celei de dublu, aveam acea mentalitate în care eram extrem de negativă, extrem de critică, mereu cumva nemulțumită, nu vedeam lucrurile pe care le făceam bine, vedeam doar ce lipsește. Și e foarte greu să faci sport așa. E greu oricum să faci sport de performanță, dar dacă ai această mentalitate e și mai greu. Și de aia am spus că nu m-am bucurat în prima parte a carierei.

Am vrut să schimb chestia asta foarte mult și a fost un proces, nu s-a întâmplat de azi pe mâine, evident e ceva greu de schimbat. Și a durat niște timp, dar pe final am reușit, cumva ultimii cinci ani din carieră am avut cu totul altă viziune asupra mea și asupra ceea ce fac, care m-a ajutat mult mai mult și mi-a plăcut mult mai mult și a meritat tot efortul ăla, pentru că într-adevăr este un sentiment foarte frumos să te bucuri de ce faci și de munca ta. Indiferent de clasament și de loc. 

Cum a fost odată ce-ai făcut pasul, cum e viața de după? 

Bineînțeles, sunt foarte multe schimbări, foarte multe. Deși știi că sunt, până nu le trăiești, nu ești pregătit. Sunt foarte multe schimbări de lifestyle, dintr-o dată dai dintr-o extremă în alta și durează, îți ia timp până te obișnuiești și îți găsești un echilibru într-o nouă viață, căci asta este, este o nouă viață cu totul.

Am avut noroc, faptul că m-am apucat de antrenorat și de comentat m-a ajutat, pentru că eram totuși în domeniul pe care îl iubesc și care îmi aduce bucurie. Evident, inițial mi-am dorit să stau, să nu fac absolut nimic și chiar asta am făcut, dar de la un punct încolo, cât să stai, mai ales fiind obișnuită cu o viață super activă. Mi-au prins bine acele activități și ușor-ușor m-am obișnuit, m-am instalat în noua viață. Deja mă simt mult mai obișnuită, mult mai liniștită, dar este un proces.

Dacă ar fi să te gândești la un lucru care îți lipsește din tenis care ar fi?

Știi ce mi-a lipsit cel mai mult, și lucrul cu care încă un pic mă… nu că mă lupt, dar îl caut încă: când jucam, aveam o anumită satisfacție la sfârșitul zilei. Chiar dacă pierdeam în ziua aia, chiar dacă îmi ieșea la antrenament sau nu îmi ieșea, indiferent, dar știam și simțeam că am făcut bine, că am depus un efort și mă simțeam împlinită, nu știu cum să zic. Și aici mi-a luat foarte mult timp să realizez că și lipsa efortului contează foarte mult. Adică acel efort fizic îți dă niște endorfine, dopamină, e un cocktail bun acolo pentru tot, inclusiv mental. Și în momentul în care nu mai ai asta, lucrurile se schimbă radical.

Și apoi, evident, e partea de scop, de menire. 30 de ani, sau hai să zic 24 de ani, nu mai știu câți au fost, am avut un singur scop, mare și clar, și dintr-o dată nu mai ai acel scop și îți cauți scopul. Am multe pasiuni, dar totul pare mult mai haotic acum, pentru că sunt multe opțiuni, dintr-o dată sunt atâtea posibilități și eu nu știu varianta asta, știu varianta în care am una singură și muncesc până în pânzele albe pentru acel scop. De asta zic că e un proces.

Ce îți place la noua viață? 

Îmi place foarte mult faptul că am o viață mai liniștită. Sunt acasă cu familia și cu oamenii dragi și nu mai am acel sentiment de singurătate pe care îl aveam și care e normal să apară în acest sport, pentru că este un sport foarte singuratic, am spus-o de multe ori, chiar și în proba de dublu. Faptul că am timp acum pentru persoana Raluca, pentru sufletul meu, dincolo de ce fac, de carieră, oricare ar fi ea. Acum simt clar că, ok, am un job sau fac niște lucruri pe partea profesională, care-mi plac și pe care mi le doresc și în continuare, sunt importante pentru mine și le fac pentru că simt că pot face ceva frumos cu ele, altfel nu le fac. În același timp, știu că la sfârșitul zilei sunt omul Raluca și acum am timp pentru mine, lucru care din păcate înainte nu se întâmpla. 

Cu ce ai vrea să rămână oamenii din poveștile generației voastre?

Sunt câteva aspecte importante din punctul meu de vedere. Primul fiind, bineînțeles, acel sentiment că se poate. Cred că generația noastră a transmis cu vârf și îndesat asta, evident în frunte cu Simona.

Și cu tine, că ai deschis drumul.

Și cu mine că am deschis, da. Cred că s-au schimbat lucrurile în bine în mentalitatea colectivă a fanilor din România. Sunt convinsă că este loc de mai bine și sunt motivată în această direcție. Deci asta clar, că se poate. Apoi, cred că a fost destul de evident, pentru cine a urmărit îndeaproape această generație, a fost destul de evident progresul nostru, și ca persoane, dincolo de jucătoare. Toate am învățat foarte mult și ne-am maturizat foarte mult de-a lungul timpului, asta e părerea mea, că am dus lupte grele noi cu noi, și cu mentalitatea care este destul de prezentă în România, cu multă critică, multă negativitate, multă presiune. Și în timp, mi se pare că fiecare dintre noi a reușit să se depășească și să crească foarte mult în direcția asta. 

Și unul dintre lucrurile pe care mi le doresc în cariera mea de acum, de post-jucătoare, orice ar fi, că e antrenoare, că e comentatoare, că e om de media, vedem cum se așază lucrurile, dar unul dintre lucrurile pe care mi le doresc este să transmit noilor jucători, de mici, ei să crească deja cu o atitudine și o mentalitate mult mai bună legată de tenis și mai ales legată de ei ca oameni. Pentru că în momentul în care plantezi sămânța devreme e mai ușor mai târziu. 

Și cred că e un scop comun în România, în general. Cred că toți cumva lucrăm la asta, prin mai multe acțiuni, generația noastră. Cred că se lucrează la asta la nivel mare, dincolo de tenis, și suntem sigur pe drumul cel bun.

Contează să rămâneți cât mai multe implicate în sport pentru asta? Tu cum ai ales să rămâi aproape de tenis?

Dacă mă întrebai acum cinci ani nu credeam, îți spun sincer, nu credeam că o să rămân, pentru că, așa cum spunea și Simona – chiar am citit interviul cu ea și m-am regăsit în multe lucruri spuse de ea – în momentul în care faci doar asta timp de atâția ani, la un moment dat vrei și altceva. În același timp, este lucrul la care te pricepi, ai trăit niște lucruri, ai niște experiențe, pe care alții de lângă tine poate nu le au. Și atunci, e normal, pentru orice om e important să aibă un scop în viață. Și pentru că nu mai joc, am simțit să fac asta. 

Sunt destul de deschisă, vreau să îmi ascult foarte mult sufletul, mintea, să văd unde mă duce. Încă nu sunt hotărâtă, am multe idei, nu le pot face pe toate, asta e clar, deci trebuie cumva să selectez și o iau din aproape în aproape. Antrenez part-time, comentez part-time, am și alte proiecte în minte.

Cum e în rolul de antrenoare, ce îți place, ce-ți aduce diferit perspectiva aceasta?

Nu-mi place așa mult momentan să călătoresc, e un pic prea mult. Dar îmi place partea pe teren. N-aș face asta zilnic, nu mă simt cu energia necesară să merg zilnic. Și nu știu dacă o să fiu vreodată, dar atât cât este, dacă ajut chiar și cu mai puține ore, îmi place. Și e util ca tinerele jucătoare să beneficieze de pe urma lucrurilor învățate și trăite de noi.

M-am alăturat echipei de antrenori de la Arc Pro Tenis și am norocul setup-ului acestui club făcut de ei, că am această flexibilitate. Fiind mai mulți antrenori și mai mulți sportivi, am această posibilitate și le sunt recunoscătoare că m-au primit în echipă în condițiile astea. Iar acolo sportivii sunt de la vârste foarte mici, de la inițiere până la seniorat. Eu, în general, lucrez cu junioare, adică de la 15 ani încolo, unde este o zonă în care lucrurile se sedimentează. 

Lucrezi și cu Anca Todoni, faci parte din echipa extinsă?

Nu vreau să îmi asum merite. Cu Anca am fost la două turnee, dacă nu mă înșel, împreună, dar ceilalți antrenori se ocupă de aproape de ea. Eu o susțin, o urmăresc, mă uit de pe margine, să spunem. Dacă este nevoie din când în când să ajut, o fac cu mare drag. Și îmi place foarte mult de ea, o respect și îmi place foarte mult tot ce văd la ea. Îmi place ca om, în primul rând, dincolo de sportivă, și chiar îmi doresc să ajungă acolo unde-și dorește, cred în ea foarte mult.

Simți că s-a format cumva în spatele vostru un sistem un pic mai bun decât ați avut voi? 

Nu aș zice chiar sistem. Nu, suntem departe de sistem. Ce încercăm să facem la club chiar mi se pare un proiect foarte bun și greu în același timp, foarte greu, dar cu impact mare asupra tenisului românesc, de asta sunt și implicată, pentru că chiar se fac lucruri frumoase acolo și acesta ar fi un început de sistem, să spunem, dar nu e suficient să fie un singur club.

Ce văd, în schimb, este că sunt mult mai mulți oameni, evident, care au rămas. Oameni cu experiență, că sunt foști jucători, și Andrei Pavel antrenează, dau un exemplu, Victor Hănescu și-a făcut și el academia lui, eu antrenez, apoi sunt cei care au lucrat cu fetele din generația asta care evident au avut acea experiență, au fost prezenți cu ele, au trăit acele momente și au învățat lucruri. Așa că, față de când eram eu la începutul drumului și chiar și mai încolo, acum sunt mult mai mulți oameni capabili și cu experiență care să poată ghida viitoarele jucătoare, ceea ce ajută foarte mult. Sunt și multe turnee, acum din nou este o perioadă foarte bună în România.

Cum vezi impactul Transylvania Open în acest ecosistem?

Foarte mare! O generație ca a noastră merita să avem un turneu atât de frumos și atât de bine organizat, la un standard atât de înalt, la noi. Sincer, de câte ori vin aici sunt extrem de impresionată de ce reușesc ei să facă și de la an la an sunt și mai motivați și îmbunătățesc și mai mult lucrurile. Și mă bucur foarte mult că există oameni care vor să facă asta în România. Cumva, ei sunt un deschizător de drumuri, mi se pare că parcă se înmulțesc oamenii interesați să facă turnee, să facă baze, să dezvolte lucruri și în alte orașe decât București, ceea ce este foarte bine. Și este, apropo de întrebarea de dinainte, începutul unui sistem, poate.

Dacă ar fi să alegi o calitate care te-a definit în cariera ta și care te-a împins mereu de la spate, care ar fi?

Dorința de a mă îmbunătăți. Non-stop, în fiecare zi. Am avut multe greutăți, multe răscruci, multe obstacole, și interne, și externe, dar întotdeauna mi-am dorit să le depășesc și nu m-am oprit până nu am fost eu mulțumită de mine. 

Și e interesant, pentru că ai impresia că totul se schimbă în momentul în care te lași și că gata, tot ce a fost, a fost și că acum e altceva; dar de fapt, lecțiile pe care le-am învățat în tenis și lucrurile care m-au ajutat să merg mai departe în tenis mă ajută și acum în viață. Pentru că acum am alte obstacole, alte bariere de trecut și vreau în continuare să mă îmbunătățesc și în această variantă. Și îmi vin mereu în minte, fără să vreau, comparații de lucruri valabile, atât pe terenul de tenis, cât și în viața de zi cu zi pentru oricine, în orice moment, și ele mă ajută foarte mult. Chiar și fiind pe teren cu sportivele și spunându-le niște lucruri, că din afară mereu e mai simplu (râde), întotdeauna când le spun lucruri îmi dau seama că sunt valabile și pentru mine și acum în viața asta, așa cum erau și pe terenul de tenis. Deci e frumos, cumva ce le spun lor mă ajută și pe mine. 

Ce ai iubit cel mai mult la viața ta în tenis? 

Faptul că, deși cât timp jucam, nu-mi plăcea neapărat să călătoresc atât de mult și să fiu atât de mult pe drumuri, apreciez foarte mult că am avut șansa asta, pentru că te dezvolți fără să vrei, văzând atât de multe alte culturi și locuri. Chiar dacă nu am reușit să le vizitez în detaliu neapărat, te schimbă ca om și îți schimbă modul de a vedea lucrurile în bine. Sunt foarte recunoscătoare.

Fotografii: Transylvania Open