Interviu 30-0 | Ana Bogdan: „Lecțiile care m-au durut cel mai tare m-au făcut să fiu omul care sunt acum”

Simona Halep și-a anunțat retragerea din activitate chiar după meciul jucat în fața publicului ei favorit, la Cluj, la Transylvania Open. Sorana Cîrstea, cu lacrimi în ochi la mesajul de adio al Simonei, vorbește și ea deschis despre faptul că, la un moment dat, va veni momentul retragerii. Irina Begu, Monica Niculescu și Ana Bogdan sunt trecute și ele de 30 de ani, așa încât unul dintre hashtag-urile turneului Transylvania Open de la Cluj este, inevitabil, #maturitate. Anei Bogdan chiar acesta i se pare ingredientul magic care a legat atât de bine atmosfera de la „party”-ul TO din acest an, ultimul care a prins-o pe Simo în postura de player. „Ne-am maturizat, ăsta este cuvântul! La vârsta asta, ne vedem diferit față de cum ne vedeam acum 10 ani, când eram niște copile. Suntem mai apropiate, mai unite, mai deschise, e mult mai natural totul între noi și pe mine mă bucură foarte tare acest lucru”.

Ana e ultimul om care să invoce idei doar pentru că ele sună frumos. Nu, dacă aduce în discuție un concept generos, precum maturizarea sau credința sau încrederea sau schimbarea, poți fi sigur că are în spate o poveste trăită de ea până în carnea cuvântului. Și atunci, firesc, întrebarea: „De unde vine maturizarea?”. Când trăiești ceea ce „predici”, răspunsul vine la fel de firesc. „Maturizarea vine cu trecerea prin foarte multe meciuri, experiențe, lecții, înfrângeri. De acolo înveți cel mai mult”. Pe linia firescului vine și experiența trăită. „Eu am văzut ce a însemnat la mine anul trecut. Un an ca 2024 nu am avut niciodată în carieră. Au fost, sigur, câteva lucruri foarte frumoase care mi s-au întâmplat: calificarea cu echipa națională la turneul final al BJK Cup, participarea pentru prima oară la Jocurile Olimpice, unde mi-am dorit atât de mult, atât de mulți ani, să ajung. Dar am învățat și niște lucruri pe care nu știu dacă le-aș fi putut învăța altfel decât prin înfrângeri”.

Deși, din generația noastră de fete trecute de 30 de ani, părea cel mai departe de linia de finiș, Ana Bogdan mărturisește că a fost foarte aproape de retragere anul trecut. „Pe de o parte am zis, Doamne, cât de multe lucruri mi-a luat în 2024, câtă suferință am îndurat! Mi-a fost foarte greu și, vorbesc foarte serios, am fost pe punctul de a spune: Până aici a fost! Pentru că nu mai vedeam capătul, nu mai vedeam luminița de la capătul de tunelului. Dar toate lucrurile astea au dus la maturizarea mea, au dus la evoluția mea ca jucător de tenis, dar ca om, în primul rând.

Toate jucătoarele trecem prin astfel de perioade. Poate unele au norocul acesta de a experimenta asta mai devreme, și atunci se maturizează mai repede, altele o experimentăm mai târziu, dar cred că fiecare are drumul său și toate vin atunci când trebuie să vină pentru fiecare dintre noi; când suntem pregătiți să le primim și să le înțelegem. Dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum câțiva ani, nu știu dacă aș fi perceput lucrurile așa cum am făcut-o acum. Am mai trecut prin niște perioade, dar niciuna nu m-a lovit și niciuna n-a fost atât de profundă precum cea din 2024. Acum am fost mai mult timp singură și am simțit, am înțeles și am aprofundat totul mai bine. Am stat foarte mult timp eu cu mine și cred că asta a fost foarte important pentru a putea să merg mai adânc în sufletul meu, să înțeleg cine sunt cu adevărat și ce vreau să fac cu adevărat”.

A vrut să renunțe după Australian Open

„Acum, când am vrut să renunț la începutul anului, imediat după Australian Open, a fost apogeul”, rememorează Ana. Simțise că nu e bine, dar stările veneau și treceau, pleca la turnee, iar apăreau, iar treceau, iarăși trebuia să plece la turnee. Dar la AO, Ana a fost atât de rău că asta se vedea deja din afară. Din lounge-ul elegant de la Transylvania Open, unde vorbește senină despre calvarul prin care a trecut în ultimele luni, Ana are puterea să se întoarcă în vestiarul australian unde zăcea, stoarsă. Era acolo când a intrat Jaqueline Cristian. „Ți-o spun cu toată sinceritatea: a venit Jaq la mine și mi-a zis: ‘Ana, tu nu ești bine. Te știu, te văd, tu nu ești bine!’. ‘Da, știu’. Și, da, știam, dar am vrut să mai forțez un pic, am vrut să fac mai mult…”.

Ana întărește ceea ce vorbeam acum câțiva ani: tenisul e un drum spiritual pentru ea. „La capătul acestui drum, care e tenisul, știu că mă regăsesc pe mine. Și exact asta am simțit pe finalul anului trecut. Am simțit că mă apropii din ce în ce mai mult de mine, de cine sunt eu cu adevărat. Am început să mă deschid, să fiu mult mai senină. Acum e altceva, iar asta e chiar întâlnirea cu mine”.

După ce a pierdut la Australian Open în primul tur al calificărilor, s-a întors acasă, iar întâlnirea cu ea însăși devenise inevitabilă și urgentă, deopotrivă. Și-a spus: „Eu nu știu dacă mai continuu. Mie îmi trebuie o pauză și nu știu cât va dura”. „Eram pregătită să zic stop și 6 luni dacă e cazul, pentru că voiam să înțeleg ce se întâmplă. Și au fost câteva întrebări pe care mi le-am pus”. Prima a fost: „Ce vrei să faci cu adevărat în viața asta? Vrei să continui sau vrei să te oprești? Dar spune-ți tu, sincer, stai tu cu tine și spune ce vrei, căci, orice ar fi, o faci pentru tine, nu o faci pentru nimeni altcineva”.

„Eu sunt o persoană credincioasă, întotdeauna am fost foarte apropiată de Dumnezeu. În ziua aceea, am zis: ‘Doamne, fă ce crezi că este cel mai bine pentru mine!’. Că eu mi-am tot făcut planuri, ajunsesem să am și câte patru oameni peste tot cu mine, în echipă, făceam tot ceea ce credeam eu că este cel mai bine pentru mine. Și am zis: ‘E clar că eu vreau niște lucruri, dar poate că El are un alt plan pentru mine, mult mai bun și mai frumos decât ceea ce cred eu că e bine pentru mine’. Și atunci L-am rugat: ‘Arată-mi ceea ce e mai bine pentru mine și fă-mă să înțeleg că răspunsul e de la tine’. Atunci am început să plâng și a fost un moment în care mi-am zis din senin ‘Te iubesc!’, eu care nu mi-am spus lucrurile astea niciodată.

Eram cu ochii închiși și vedeam, ca un film, toată viața mea, mă gândeam la mine când eram mică, apoi la mine când am mai crescut, când am trecut prin diverse încercări, erau acolo toate bucuriile, toate tristețile. Și am început să-mi spun: ‘Te iubesc!’. Mă crezi că mi-a fost atât de greu! Mi-era atât de greu să-mi spun eu mie: ‘Te iubesc!’. Simțeam că nu merit să îmi spun asta, simțeam că n-am fost capabilă să ajung să câștig nu știu ce turnee ca să ajung la nu știu ce clasament pe care mi-l propusesem și mi-l scrisesem pe foaie. Și simțeam că trebuie să continuu să-mi spun lucrul ăsta. Atât de greu mi-a fost la început, dar, pe zi ce trecea și o făceam din ce în ce mai mult, am simțit că, da, parcă simt un pic de bucurie”.

„Fix în perioada aceea, sora mea trăgea de mine să merg la schi, știa prea bine cât de mult îmi place să schiez, că asta mă bucură mai mult ca orice. Dar încă nu mă simțeam capabilă. Până la urmă, am zis: ‘Hai, hai, hai!’. Când am ajuns în vârful muntelui și am simțit din nou libertatea, deschiderea și bucuria, toate sentimentele acelea, am zis: ‘Ok, eu vreau să simt viața, vreau să mă bucur de viață, vreau să trăiesc fiecare zi în parte, să fiu prezentă în tot ce fac. Uneori ne facem planuri – și e foarte frumos și foarte important să ai niște obiective și niște visuri – dar uneori e bine să-l lași pe Dumnezeu să te conducă, iar tu să fii acolo, prezent în planul lui, atunci când se întâmplă.

Eu am simțit că, efectiv, mi se deschide inima, după foarte mult timp în care fusese foarte închisă. ‘Doamne, îmi iubesc viața și îți mulțumesc pentru viața pe care tu mi-ai dat-o. Îți mulțumesc pentru fiecare zi, indiferent că e mai bună sau mai puțin bună. Azi pierd, mâine câștig un turneu, după care pierd în primul tur, dar nu sunt doar astea. Am înțeles că suntem mai mult decât cifre, rezultate, vârstă. Pentru că multe persoane îmi spuneau de ceva timp: ‘Ești gata, nu mai poți!’. Dar poate că mai pot încă 5 ani, uite-te la Novak Djokovic, are 38 de ani, uită-te la Serena, care a rezistat, la fel, foarte mult. E bine să nu mai lași mintea să dirijeze tot, să faci lucrurile mai mult din inimă, din suflet. Eu una asta am simțit”.

Apropo de presiunea vârstei, pe care a simțit-o constant, din exterior, după 30 de ani, Ana spune că, la începutul anului trecut, se simțea foarte bine fizic. Dar, pe măsură ce trecea prin niște experiențe dureroase, fizicul a început să clacheze. Au apărut tot felul de dureri ba la umăr, ba la tendon, ba la spate, ba la genunchi. „La un moment dat, problema de la tendon era din ce în ce mai acută și nu mai puteam. Aveam dimineți în care nu puteam să merg! Și îmi era clar că nu pot să mai performez așa la cel mai înalt nivel. Dar vreau să spun că, din momentul în care m-am deschis, din momentul în care mi-am deschis inima, nu mai simt dureri. Și, Doamne, este atât de bine!”.

Zâmbetul Anei e oglinda inimii. „Vreau să mă bucur de momentul ăsta, pe care chiar îl consider un moment zero. Și ca clasament, și ca stare a mea, și ca viață a mea. Da, pentru că am început, de-adevăratelea, o nouă viață”, își deschide Ana inima, iar inima ei a absorbit tot seninul mării.

„Viața mea e acum într-o altă țară. Vorbeam cu familia mea și le-am spus că vreau să vând apartamentul din București. Vreau să plec cu totul și vreau să încep o nouă viață, la modul radical. Și exact așa s-a întâmplat. La începutul lui iunie, am început cu un antrenor din Franța, preparatorul fizic e și el de acolo, și cel mai natural era să fac eu pasul într-acolo. Acum trăiesc la Monaco. Am vândut tot aici și m-am mutat acolo. N-au venit toate așa ușor, eram în mijlocul sezonului și nu aveam timp să-mi caut apartament, să aleg ce-mi place, dar acum e bine.

Acum simt multă liniște. Poate e și faptul că eu am mai trăit acolo când eram junioară, am petrecut câteva luni pe an vreme de 3 ani, cunosc bine limba, am încă prieteni și cunoscuți din perioada respectivă. Acum ies din casă, am la 15 minute marea, iar asta mă liniștește foarte mult. Am o duminică liberă, unde mă duc? Mă plimb pe faleză, iar asta îmi aduce liniște și bucurie. Acum simt liniștea, pe când, cu câteva luni în urmă, eram în mijlocul unei tornade. E o nouă viață, o nouă lume, un nou început, ca o carte nouă pe care o deschid. Hai să vedem ce scrie în această carte! Știi, cam asta simt acum…”.

La Monaco, Ana lucrează cu Stephane Gloaguen de la Academia Piatti. Preparatorul fizic, Dalibor Sirola, e tot de acolo. Se antrenează la Piatti și la Monte Carlo Country Club, bazele cele mai apropiate de casă.

„Pe partea de pregătire fizică, atunci când joc prin România sau pe aproape, îl am pe Mihai Pal de la Kinetic, Mihai Pal care a fost alături în ultimii aproape 3 ani și m-a văzut în toate etapele și stările posibile, mi-a fost alături și la rău, la fel ca sora și vărul meu. Ei sunt oamenii pe care i-am avut acolo tot timpul. Și pentru ei a fost greu în tot acest timp. La un moment dat, i-am spus lui Stephane că nu mă regăsesc nicicum și, cumva, simțeam că e nedrept și pentru el. I-am zis că nu știu dacă avea sens să vină cu mine până în China pentru 5-6 săptămâni. Simțeam eu că nu pot da randament maxim pe teren, că erau lucruri care mă apăsau. Nu mă simțeam bine, și am fost doar cu Mihai în Asia toată perioada aceea.

Dar când am început pregătirea pentru nouă sezon, l-am sunat pe Stephane: ‘Cred că acum, cât de cât, pot să accept să mă antrenez și sunt un pic mai bine’. M-a văzut înainte de a începe sezonul, m-a văzut și după Australia, recent. Și mi-a zis: ‘Ești o altă persoană! Înainte să pleci în Australia ne-am dat seama că nu erai încă ok’. Eu voiam, probabil, să fiu bine, dar nu eram. În schimb, acum, numai bucurie, veselie, fac cu drag pregătirea. Cred că cel mai important lucru este să te duci cu drag la antrenamente, să joci cu poftă, să îți placă ceea ce faci. Știi, să faci totul, așa, din suflet… Pe când eu lucrurile alea nu le-am mai simțit o lungă perioadă de timp”.

Ca să ajungi sus, în elita tenisului, și, mai ales, ca să duci presiunea continuă, parcă mereu altfel, sezon după sezon, ai nevoie de nenumărate calități. Dar, dacă i-a fost una Anei tovarășă de drum până la 30+, aceea e, indiscutabil, credința. Ana nu are nicio ezitare când e să aleagă o singură virtute care a adus-o în punctul în care e azi. 

„La un moment dat, anul trecut, am simțit că nu mai am absolut nimic: viață personală e foarte greu să ai când tu, ca sportiv profesionist, nu duci o viață normală; să-mi văd prietenii era greu, să ies în oraș nu aveam când. Sunt foarte multe lucruri pe care nu le aveam, pe care, poate, un om normal le are. Treceam printr-o etapă în care am simțit că nu am mai absolut nimic, dar, chiar și în momentul acela de disperare, îl aveam pe Dumnezeu. Și asta la modul cel mai profund și mai puternic. A fost ceva care mie mi-a putere să mai fac un pas, încă un pas, încă un pas, până când m-am ridicat cu totul”.

„Credința nu trebuie să ți-o pierzi niciodată, indiferent cât de grele sunt momentele prin care treci și cât de prețioase sunt lucrurile pe care tu le pierzi – că noi așa le vedem, ca și cum le pierdem. Dar, de fapt, eu cred că, după fiecare experiență majoră, e o versiune a noastră pe care trebuie să o lăsăm în urmă, ca să putem îmbrățișa noua noastră versiune și să-i putem spune, din toată inima: Te iubesc! Ai mai făcut un pas, te-ai dezvoltat, ești altcineva, ești o versiune mai nouă, mai bună, cu alte calități.

Mă uitam la Novak Djokovic și la momentul acela când a câștigat, într-un final, medalia de aur pe care și-o dorise atât de mult. Primul lucru care l-a făcut a fost să zică ‘Mulțumesc, Doamne!’, pe limba lui – că toți avem un Dumnezeu, care pentru unii e Creator, pentru alții e Buddha sau altcineva, dar care pentru mine e unic, e același.

Credința nu trebuie să ne-o pierdem. Și, cu siguranță, dacă crezi cu adevărat, miracolele se întâmplă. Eu chiar cred în asta. Trebuie doar să crezi și să fii prezent, să le vezi. Și, da, să fii recunoscător. Mulțumesc, Doamne, și pentru lecțiile care m-au durut atât de tare, căci ele m-au făcut să fiu omul care sunt acum și să am ceea ce am acum. Dacă nu treceam prin ele, nu eram aici”.

Fotografii: Transylvania Open