Exclusiv | Simona Halep, la finalul carierei: „Să rămână pasiunea mea pentru tenis, nebunia mea de pe teren, faptul că n-am cedat niciodată când mi-a fost greu”

Nimic nu te pregătește pentru asta. Știi că va veni, dar nu știi ce o să simți când se va întâmpla. Iar sentimentul pe loc e că o parte din tine tocmai ce s-a pierdut de tot.

„From Romaniaaa, Siii-moo-naaa Haleeep!”. Strigătul acesta voios și ritmat ne-a îmbrățișat în ultimii 13 ani. Îl aud acum tare de tot, iar lupta e gata de start. Roma, Aga, Nurnberg, șase-într-un-an, Top 10, Roland-Garros, noaptea de dinainte de finală, Singapore-6-0, Indian Wells, Madrid, RG17, Numărul 1, AO18, campioană la Roland-Garros, campioană la Wimbledon, Numărul 1, Roma, Canada. Cluj. Toate cuvintele și imaginile astea îmi zburdă prin cap, laolaltă cu „Fire in the belly”, cu fiecare rever în lung de linie, cu fiecare refuz de a se lăsa învinsă, cu fiecare meci pe care l-am văzut pe viu, cu fiecare trofeu, cu fiecare text, cu fiecare durere, cu fiecare lecție. Cu fiecare zâmbet.

Sunt pe cale să fac cel mai greu interviu din viața mea, cred eu. Cu doar 30 de minute mai devreme, Simona a surprins pe toată lumea anunțând pe terenul central de la Transylvania Open că momentul ei a venit. Acum e la ultima ei conferință de presă de după un meci oficial, și-apoi, în doar câteva minute, va veni aici, în player’s lounge, pentru ultimul interviu one-on-one ca jucătoare activă. Și-apoi, gata.

Totul se derulează atât de repede. Precum imaginile din capul meu. Precum cariera ei. Precum un schimb în care Peak Simona intră în teren, își deschide unghiurile și închide punctul. Cu sufletul. Cu inima. Cu mintea. Și abia apoi cu brațul.

Și vine Simona. Și cel mai greu interviu din viața mea se dovedește, de fapt, cel mai frumos. Cu cel mai mult sens. Ascultând-o, o înțelegi. Totul are sens. Cercul se închide. We’re finally home. Ești împăcat, pentru că ea e împăcată. Ești fericit pentru ea. Dar tot n-ai vrea să se termine. Nici interviul, nici povestea. Îți e deja atât de dor de ea. Ai vrea să te întorci măcar pentru un minut în acele zile fierbinți de la Paris, Londra sau Melbourne, când Simona ne-a făcut pe toți atât de fericiți. Dând totul. Sacrificând totul. Fiind totul.

Simona e viață. Simona – și acum, ca și atunci – e bine!

***

Cum ești acum?

Foaarte bine! Da! Nu știu de ce toată lumea e speriată, dar poate o să-mi fie greu un pic peste câteva zile. Dar acum e o eliberare. A fost foarte dificil. Eu nu sunt genul de om care să intru în teren doar ca să fiu acolo. Nici nu m-am putut antrena. Am jucat maxim o oră pe zi, pe zgură, înainte să vin aici. Fac sală, dar necesită mult mai mult de atât ca să faci față, să joci un meci întreg. Genunchiul mă doare, umărul mă doare. Și am ajuns la epuizare din aia emoțională, știi? Adică nu mai văd sensul. Și nu mai văd motive reale să mă mai chinui. Iar acum este un chin fizic să ajung acolo unde mi-aș dori să fiu, pentru că nu pot să joc tenis ca să fiu locul 100.

Când ai știut?

Când am înțeles că accidentarea la genunchi este gravă și că trebuie să fac implant de cartilaj. Și mi-au spus că recuperarea durează un an, un an și jumătate, și nu-mi garantează că o să pot să performez ca înainte. Obiectivul meu în carieră a fost să nu ajung la operație. Să joc cât se poate de mult, dar să nu ajung la operație, pentru că odată ce te-ai operat nu mai e nimic la fel. Și uite că am reușit să evit, și nu era cazul să mai trag de mine, să rup ceva, ca să… ce, la urma urmelor? Poate că peste un an o să-mi fie dor și o să revin, pentru că vezi câți sportivi revin acum. Dar e bine și pentru mine să o spun, ca să mă eliberez și să privesc altfel viața.

Într-un fel, toate evenimentele din ultimii doi ani te-au condus, încet-încet, către momentul ăsta. 

Da. Oricum, eu și în 2022, în februarie, înainte să merg la Academie, am vrut să mă las; le-am spus părinților mei atunci și poate că ar fi trebuit să-i ascult. Persoane de lângă m-au făcut să mă duc să încerc și să continui. 

Tenisul meu a fost un tenis foarte fizic. Și emoțional. Sunt o persoană foarte emotivă. Și pentru mine fiecare meci în parte a însemnat foarte mult. Înainte de meci, dureri de stomac, anxietate – e epuizant să treci prin asta. Și sunt foarte realistă. Adică nu pot să zic acum că dacă am fost numărul 1 o să ajung din nou în Top 10. Trebuie să muncești ca un câine ca să ajungi acolo. Și momentan nu mai pot să fac asta.

E felul tău de a arăta cât de mult respecți tenisul, alegând să te retragi dacă nu mai poți să-i dai totul?

Da, bine punctat. Știu că trebuie să respecți tenisul 100 la 100, dându-i totul. Eu mi-am dedicat viața tenisului, iar acum nu mai pot să fac asta. Și nici nu mai vreau. M-am descoperit pe mine în perioada asta – și știu că toată lumea vorbește despre dezvoltare personală, dar chiar e reală. Și a însemnat mult pentru mine să văd și altfel viața, să am o altă perspectivă, să văd ce lucruri sunt importante. Există atâtea probleme, atâtea boli, atâtea persoane dragi care au avut probleme. Dacă aveam 25 de ani și eram încă la început, da, puteam să o iau de la capăt. Dar după tot ce am făcut… M-am așezat la masă cu mine și mi-am spus că nu mai merită să trec prin toate astea și că merită să privesc într-o altă direcție. Și vom vedea ce va fi. Nici eu nu știu ce se va întâmpla. Dar în momentul de față știu că nu mai joc. 

Le-ai mulțumit în cel mai frumos mod părinților tăi.

Ei sunt deosebiți și au fost mereu acolo pentru mine, m-au susținut în toate situațiile. Poate că lumea nu crede, dar nu m-au certat niciodată. Nici când am făcut ceva greșit, nici când am pierdut… niciodată. Spunând toate lucrurile astea, simt că le mulțumesc și eu într-un fel lor. Au fost alături de mine total. Tata, cel puțin, cu nebunia lui… Și acum, pe teren, striga la mine “hai, lovește mingea!”. Zic “nu mai pot, tată!”, și el a început să râdă (Simona râde și ea). Mama e tăcută, sensibilă, emotivă, liniștită, dar cu sufletul a fost mereu acolo. Plângea acum. M-au emoționat amândoi. Dar și ei m-au susținut în decizia asta, pentru că au văzut și ei că mă chinui fizic ca să mai joc turnee și au fost de acord că nu e cazul să mai trec prin asta.

Ce-ai vrea să păstrezi cu tine din cariera ta?

Absolut tot. Și relele, și deciziile mai puțin bune pe care le-am luat, și pe cele bune, tot. În momentul ăsta, aici, acum – și am trecut prin multe, dezamăgiri, înfrângeri dureroase, tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani – nu simt absolut nimic negativ față de acest sport. Pentru mine a fost o pasiune, a fost un țel în viață. A fost menirea mea. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar asta am făcut. Doar asta am făcut. Și acum îmi dau seama totuși că eu chiar nu am trăit. 30 de ani am trăit numai tenis. Și nu regret, dacă m-aș naște încă o dată aș face la fel, dar îmi place că am puterea să spun stop. Știi? Și să accept că a venit momentul, cu tot ce s-a întâmplat, să zic gata. 

Nu am niciun regret, rămân doar cu lucrurile frumoase, rămân cu o împlinire sufletească pe care nici nu mi-aș fi imaginat-o vreodată. Rămân cu două Grand Slam-uri, cu Wimbledon-ul care a fost wow, cu numărul 1 mondial, cu atâtea turnee câștigate. Cum zice Darren: “Ești cea mai bună din istoria tenisului românesc, așa că fii mândră de tine!”. Chiar mi-a scris un mesaj acum, mi-a spus că “Ai făcut-o în stilul tău”. El mi-a spus să fac o festivitate mare, să nu știu ce (Simona râde). I-am spus, nu, Darren, o să fac exact așa cum simt. Ce rost au toate nebuniile și toate astea? Oricum, tenisul rămâne în sufletul meu, eu poate rămân în sufletul fanilor și suporterilor mei… Gata! Trebuie să mergem mai departe. 

Dacă ți-ai alege un moment, cel mai, cel mai, la care te-ai opri?

Roland-Garros 2018. Cu tot ce a însemnat. Cu imnul pe teren. Parcă eram în România! Și cu tot ce se întâmplase, cu finala de cu un an înainte, care m-a urmărit vreo trei luni. Wimbledon a fost altceva, dar Roland-Garros 2018, clar.

Ai emoții în ce privește drumul tău mai departe? În ce privește felul în care te vei descoperi pe tine de aici înainte, fără să mai fii Simona, jucătoarea de tenis. 

Bineînțeles că am, cum să n-am? Eu sunt o persoană emotivă, am emoții și când merg la o petrecere. Chiar am mai vorbit și cu fetele, și se pare că toată lumea se confruntă cu frica asta de ce-o să se întâmple. Nu mi-e teamă, adică am senzația că o să mă descurc. Am o familie deosebită, am mai investit în niște lucruri în România, sunt o persoană deschisă, dar nu simt nevoia să am ceva acum de făcut. Nu mai vreau responsabilitate, nu mai vreau planuri, nu mai vreau program strict. Vreau să mă duc să joc golf, ăsta e obiectivul meu, să învăț să joc. Să mă duc la sală zilnic, să am grijă de corpul meu. Știu că toată lumea s-a îngrășat când s-a lăsat de sport (râde). Am niște obiective care țin de persoana mea. Dar nu aș vrea să am planuri mari o perioadă. 

Îmi doresc să fiu o mamă. O mamă bună, ca mama mea. Îmi doresc să am copii, când va fi norocul. Dar îmi doresc să fiu normală. Pentru că 30 de ani ăștia, de când joc, am fost o sportivă de performanță, n-am fost un om normal. Și acum a venit momentul să descoperim și alte lucruri. 

Apropo de copii, dacă ar fi să îi convingi de ce ar trebui să facă sport, ce le-ai spune?

Pentru că îi ajută să fie împliniți. Pentru că poți să faci ceva în viață. Mi se pare important să faci ceva. Copiii trebuie să înțeleagă că, pentru a ajunge sus, trebuie să dai totul. Trebuie să fie dispuși să dea totul. Și când faci asta, ai o satisfacție seara când te culci; te gândești, azi am făcut tot ce am putut. Și atât am putut. Trebuie să fii și împăcat cu tine, și mulțumit cu tine. Eu m-am criticat atât de mult de-a lungul carierei, m-am criticat și pe teren, și în afara lui. Lucrând cu psihologi, făcând terapie, am învățat să mă accept așa cum sunt și asta m-a ajutat foarte mult. Îl întrebam pe tata – de ce am emoții atât de mari, pentru că, din cauza lor poate, că nu fac tot ce aș putea să fac în momentul respectiv. Și a zis că dacă ai emoții, înseamnă că trăiești. Nu le mai opri, lasă-le. Și am înțeles că trebuie să le las și să mă bucur de ele. Și m-au ajutat. 

Și emoțiile te fac cine ești tu, la urma urmelor. 

Da, te definesc. M-am acceptat, sunt foarte bine cu mine. Și chiar dacă am trecut prin momente dificile, sunt foarte mândră de cum am gestionat lucrurile. Iar faptul că azi sunt sănătoasă psihic, emoțional și sufletește este o mare victorie pentru mine. 

Dintre toate calitățile tale, care crezi că a fost cea definitorie? Ce te-a împins mereu înainte atunci când părea imposibil?

Credința. Și credința în bine. Până să mi se întâmple episodul cu suspendarea nu credeam în răutate, și mi-am dat seama că există foarte multă răutate în lume. M-au întrebat mulți dacă nu simt nevoia să spun lucruri, să țip, să mă răzbun. Nu, nu simt. N-am simțit asta nici vizavi de oamenii rău intenționați. E răutatea lor. Și nu trebuie să ajung în zona aia în care să-mi fac eu rău mie, gândind rău despre ei. Dacă ei așa au gândit și așa au acționat, e treaba lor. Eu sunt împăcată că nu am făcut nimic rău, și vreau să stau curată și împăcată, cu binele în mine. Pentru că atunci când simți binele în tine, ai o viață frumoasă. Nu ai gânduri rele, poți să dormi bine, te trezești, zâmbești… Dacă eu, după tot ce mi s-a întâmplat, am puterea să zâmbesc, înseamnă că sunt într-un loc bun. 

Îți imaginai în vreun fel finalul? Te gândeai cum o să fie ziua asta?

Nu. Nu m-am gândit vreodată cum o să fie. Ca în toate lucrurile pe care le-am făcut. Și acum, înainte de turneu, Patrick (n.r. Patrick Ciorcilă, directorul Transylvania Open) m-a întrebat dacă nu vreau să facem o festivitate mare. I-am spus că nu anunț, o să văd. Iar azi, pe teren, am simțit că trebuie să anunț, că nu se mai poate, ce sens are să continui? Și așa am simțit, să fac ceva cât se poate de simplu, pentru că așa mă simt eu în largul meu. Și cred că a fost decizia potrivită. 

De ce o să îți fie dor dintre lucrurile frumoase pe care ți le-a dat tenisul?

De adrenalina victoriei. Atunci când câștigi un turneu de Grand Slam simți așa că îți vibrează fiecare părticică din corp, euforia aceea duce creierul într-o zonă unde nu poți să ajungi altfel. Doar sportul te face să simți astfel de lucruri. Dar am vorbit și cu Darren foarte mult despre asta și mi-a zis că nu crede că o să-mi fie dor atât de tare. Dacă vorbești cu sportivi, cu foști mari sportivi, eu cred că ei ar spune că am atins maximul. La corpul meu, la felul meu de a fi emotivă, am trăit lucruri intense și am realizat foarte multe lucruri. Și atunci, nu știu dacă o să-mi fie atât de dor. Eu cred că sunt împăcată și am înțeles că e momentul să merg mai departe.

Cum a fost lupta asta între minte și suflet și corp în decizia de a te retrage?

A fost armonios. Toate au fost în aceeași direcție. Nimic nu m-a oprit și nu am simțit că o să-mi pară rău, că mi-e frică să fac asta. Mintea, corpul, sufletul au fost împreună. Nu vreau să pară că e ușor, dar astăzi, asta e cea mai bună decizie pentru mine. Mi-a zis Darren de multe ori: vezi că o să vină ziua în care o să simți și n-o să mai conteze nimic. Și uite, a venit. 

Poate că mă întorc după un an, doi, cine știe; uite, fetele din circuit devin mame și apoi revin. Poate și eu, dar nu cred. 

Ce le-ai spune fanilor tăi acum?

Nu, ce le-aș spune criticilor mei (râde). Pentru mine, tenisul nu a fost un mod de a le demonstra ceva celor care nu au crezut în mine. Tenisul a fost pasiunea mea. A fost dorința mea de a fi cea mai bună. A fost dorința mea să realizez lucruri enorme în tenis, să fac totul cât se poate de bine. Și pentru asta mi-am dedicat viața. Viața mea a fost în joc aici. Și am reușit. Vreau să spun toate astea, pentru că sunt valabile pentru toți sportivii. Cei care critică sportivii nu știu ce trăiri sunt în timpul meciurilor, ce trăiri sunt zi de zi când dai totul până la sânge, când te doare tot corpul, când ai o ruptură musculară, când intri în panică. Sunt atâtea momente de anxietate și ei dau atât de ușor cu cuvintele în noi. Nu am mai citit presa din 2014, când mi s-au spus atâtea lucruri negative, deși jucasem o finală de Grand Slam și am pierdut la una dintre cele mai bune, la Sharapova. Atunci n-am știut să gestionez, m-au rănit, m-au jignit. Ei nu știu ce înseamnă sportul, ce e în sufletul unui sportiv și ce înseamnă că își dedică viața în totalitate unui sport, iar ei stau și critică.

Vreau să le transmit să nu facă aceeași greșeală cu tinerii sportivi, cu cei care își doresc și încearcă să-și îndeplinească un vis, să fie mai înțelegători și mai maleabili. Pe mine m-au ambiționat, iar de la un punct încolo nu m-au mai afectat. Poate că generația viitoare o să aibă parte de oameni care nu critică atât de mult și care îi susțin pe sportivi mai mult. Pentru că noi toți ăștia, chiar dacă reușim, chiar dacă avem faimă, avem bani, suntem tot oameni. Și avem nevoie de susținere indiferent. Avem emoții negative, avem emoții pe care nu putem să le gestionăm în unele momente. Suntem cu toții oameni și ar trebui să ne oferim mai multă bunătate și mai multă susținere. Și cred că asta e mai important de transmis decât mulțumirile. Oamenii au înțeles și știu că le mulțumesc din suflet și că apreciez toată dragostea pe care mi-o oferă și mi-au oferit-o în ultimii 10 ani.

Crezi că peste mulți ani lucrurile astea vor fi apreciate altfel? Că oamenii vor înțelege când tu nu vei mai fi activă?

Nu știu cât de important este pentru lume ce-am făcut eu în tenis, pentru că toți avem problemele noastre, toți avem grijile noastre de zi cu zi. Sper doar… sper să-și dea seama că în momentele când trebuiau să mă susțină, nu m-au susținut și au fost puțin duri. Dar viața merge înainte și cu mine și fără mine în sport, nu o să plângă nimeni după mine. Doar că probabil o să-și aducă aminte de rezultatele pe care le-am avut și de trăirile pe care le-au avut atunci când am câștigat turnee mari.

Eu nu am avut niciodată nimic cu presa. Am încercat să îi evit pentru că îmi făceau rău. Negativul pe care îl transmiteau în multe articole îmi făcea rău. Am hotărât să mă protejez de aceste unde negative și de aceea am fost mai retrasă. Dar n-am avut absolut nimic personal cu nimeni. Mi-aș fi dorit să mă susțină mai mult, mi-aș fi dorit să nu arunce așa ușor cu cuvintele, să nu promoveze așa de ușor răutățile unora. Fac pace cu ei, acum că am terminat. Nu am niciun sentiment negativ față de presa din România. Mi-ar fi plăcut să mă susțină mai mult, e adevărat, dar atât cât m-au susținut, le mulțumesc pentru asta și sper să o facă mai bine cu ceilalți jucători care vin din urmă.

Simona…

Voiam să mai spun. A venit Sorana la mine și mi-a spus, chiar când am terminat – poate că nu am fost cele mai bune prietene, dar felicitări pentru absolut tot ce ai făcut! Voiam să spun că nu am absolut nimic cu nicio fată din tenisul românesc. M-am bucurat mereu pentru toate. Le doresc în continuare mult succes. Au fost discuții, au fost poate comentarii care nu au fost potrivite în anumite momente, dar e competiție foarte mare în tenis și nu e de judecat absolut nimeni pentru ce a zis; poate că și eu am zis unele lucruri care nu au fost potrivite. Eu am avut drumul meu, mi l-am creat singură, am pierdut meciurile pe barba mea, le-am câștigat pe barba mea. Și fiecare muncește la fel de mult, cum am muncit și eu, poate și mai mult; fiecare e cu destinul și cu norocul său în viață. Dar voiam să se înțeleagă în presă că nimeni nu are nimic de împărțit cu absolut nimeni. Am fost competitoare. Este și greu să fii prieten cu adversarul tău în competiție, dar nu suntem nici dușmani. Exclus asta.

Hai că parcă e o confesiune! (râde)

Ce ai vrea să rețină lumea din tot drumul tău în tenis?

Să rămână pasiunea mea pentru tenis, nebunia mea de pe teren, faptul că n-am cedat atunci când mi-a fost greu. Faptul că mi-am dedicat viața în totalitate sportului. Sunt multe goluri emoționale din cauza asta, dar nu regret. Și aș vrea oamenii să vadă că am avut pasiunea asta pentru sport și că mi-am dedicat viața tenisului. Asta mi-aș dori. Și să înțeleagă că n-am greșit față de tenis niciodată. Că n-am trișat și că n-am făcut absolut nimic ce n-ar fi respectat tenisul. 

Am avut multe momente de răscruce, finale mari pierdute – alții le numesc eșecuri, dar pentru mine n-au fost eșecuri, au fost niște momente care m-au motivat să îmi demonstrez că pot, chiar dacă nu reușesc pe moment. Cum spuneam în 2017, poate că nu am fost pregătită atunci să câștig un Grand Slam. S-a întâmplat după încă o finală pierdută, dar la Australian Open în 2018 am știut că următoarea va fi a mea. Mie mi s-au întâmplat lucruri atunci când am fost pregătită să mi se întâmple. Cum zice fratele meu mereu, la tine nimic nu vine ușor. Poate că așa sunt eu sau poate că eu cer chestia asta, fiindcă atragem ceea ce gândim, cum gândim. Și poate că eu așa sunt. 

Care a fost oamenii speciali în cariera ta, pe lângă familie?

Toți antrenorii au avut un rol foarte important. Toți au fost acolo, indiferent. Că a fost puțin mai rău sau mai bine, toți au avut importanța lor în cariera mea. Dar ca să fac pasul spre Grand Slam, Darren m-a ajutat foarte mult. Fiind un antrenor atât de mare, crezând în mine, fiind atât de cald cu mine și înțelegându-mă așa cum sunt, chiar dacă a vrut să mă schimbe, să fiu un pic mai pozitivă. Cred că el a avut cel mai mare impact pentru Grand Slam. El zicea că ‘deja erai numărul 2 când am început cu tine’. Da, dar de la numărul 2 la numărul 1 e drum lung, iar de la numărul 1 la Grand Slam e și mai lung. 

Din România, domnul Dobre a fost permanent acolo pentru mine. Și când n-am mai vrut și când am vrut, el a fost acolo cu o dorință necondiționată. Și îmi pare rău că n-a reușit să vină aici; l-am chemat, n-a putut din motive de sănătate, dar el e în sufletul meu mereu. Și este un om deosebit, foarte emotiv, care trăiește totul la intensitate maximă. 

Ți-ai duce copilul la tenis?

Daaa, bineînțeles că da. Dar nu știu dacă la performanță. Doar dacă și-ar dori foarte mult să facă tenis de performanță, dar l-aș susține indiferent. Mereu am zis, copiii trebuie lăsați să facă ce vor; bineînțeles că trebuie să îi îndrumi. Performanța mi se pare ceva tare, tare greu, dar îi voi fi 100 la 100 alături.

Dacă ar alege performanța, ți-ar fi mai greu în tribune decât în teren?

Nu cred că mă voi duce la meciuri, nu vreau să fiu ca părinții ăia pe garduri (râde).

Simona, ai avut o carieră extraordinară și suntem cu toții atât de fericiți pentru tine!

Au fost ani frumoși! Tenisul s-a schimbat, lumea s-a schimbat acum. Am fost norocoasă că la orice turneu la care m-am dus, toată lumea mi-a oferit prietenie, toată lumea mi-a oferit căldură, organizatorii m-au plăcut peste tot pe unde am fost. Ani ca aceia greu să mai avem (râde). Și acum trebuie să fiu capabilă să îmi fac o viață frumoasă și fără sport, pentru că am o viață lungă înainte. Am doar 33 de ani și vorbesc de parcă am vreo 80. Dar așa i-am trăit; i-am trăit foarte intens, cu foarte multă epuizare, cu consum emoțional. Acum sper să reușesc să-mi fac o familie frumoasă. E tot ce-mi doresc. Cred că asta e cel mai important. 

Și ne-a părut tare rău pentru ce ți s-a întâmplat.

Totul e cu un scop. Nu știu scopul, poate o să-l aflu într-o zi, dar a fost cu un scop. 

Poate ți s-a întâmplat așa ca să te încerce. Să te facă mai puternică. 

Poate a vrut să-mi testeze credința. Eu nu mă feresc că am credință. Cred în bine, cred în frumos, și vreau să rămân așa. Și cea mai mare victorie a mea a fost că nu m-am schimbat după tot ce mi s-a întâmplat în ultimii ani. Sunt mândră de mine. Pentru mine asta a contat enorm. 

Crezi că oamenii te-au iubit așa de mult pentru că te-ai arătat atât de vulnerabilă, pentru că te-au simțit mereu deschisă, onestă?

Posibil, dar toți suntem vulnerabili. Chiar și sportivii care nu arată; doar că ei au capacitatea să ascundă lucrurile astea. Bineînțeles că sunt mulți care se controlează atât de bine, cum ar fi Federer, Mr. Perfect. Dar niciodată nu mi-am dorit să ascund cine sunt. De ce aș juca un rol? E mult mai greu să joci un rol decât să arăți ceea ce simți. Așa am simțit să fiu. Tu să-mi spui dacă a fost bine. 

Asta e cel mai important lucru pentru mine, că mă simt împlinită și nu am niciun regret față de mine, nici personal, nici sportiv. Au fost lucruri pe care le-am decis la momentul respectiv, viața merge înainte. Sper să învăț din greșeli. Știu că o să mai greșesc, dar așa cum sunt în tenis, așa sunt și în viața de zi cu zi, fac ce simt și iau decizia pe care o simt. Așa că sigur o să mai fac greșeli. 

Pentru mine au fost ani minunați, adică mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Nu vreau să epatez, dar probabil că simți acum: chiar sunt împlinită. Totul a fost atât de frumos. Nu simt nimic negativ din tot ce am trăit. Sper ca și oamenii să fi rămas cu bucurie, cu amintiri plăcute și cu o stare de bine. N-am cuvinte să le mulțumesc tuturor pentru toată iubirea pe care am primit-o! 

Fotografii și credit pentru realizarea interviului: echipa Transylvania Open