Ilinca Amariei: „Sunt o perfecționistă, dar am învățat să nu mai iau totul așa dramatic. Indiferent dacă pierzi sau câștigi, soarele răsare în același loc”

Încă din prima zi de turneu, a cincea ediție de Transylvania Open a avut o energie grozavă: mulți spectatori în tribune, o vânzoleală plăcută în zonele de divertisment și, cel mai important, o mulțime de jucătoare din România prezente la BT Arena. „Cred că e unic în istoria unui turneu din România să avem toate jucătoarele românce la start, mă refer și la cele care sunt deja pe tur de mulți ani – și care ne-au bucurat cu atât de multe succese, cum sunt Simona, Sorana, Irina -, dar și la cele mai tinere, Jaqueline Cristian, Gabi Ruse și Ana Bogdan. În total, cu jucătoarele din califcări, avem 12 românce aici – cu siguranță un record”, spunea Patrick Ciorcilă, directorul TO.

Una dintre tinerele jucătoare prezente la Cluj e Ilinca Amariei (22 de ani), pe care cititorii 30-0 o cunosc și de la precedenta noastră întâlnire cu ea. La doi distanță de acel interviu, am întrebat-o despre prezența ei în calificările TO, despre turneul de la Cluj, dar mai ales despre obiectivele ei pe termen mediu și lung, despre lucrurile învățate până aici și despre calitățile care au adus-o în punctul acesta.

Ilinca, cum a fost meciul, cum te-ai simțit pe hard-ul de la Cluj?

Nu sunt foarte obișnuită să joc pe hard, dar, fiind un turneu acasă și condițiile care se cunosc, foarte bune, am venit cu mult entuziasm la Cluj. Am așteptat acest turneu, deși, din păcate, nu am reușit să mă pregătesc foarte bine pentru el. Am fost ba accidentată, ba răcită, nu am început anul așa cum mi-aș fi dorit. Am început cu emoții și nu m-am putut bucura de meci așa cum mi-aș fi dorit, pentru că am simțit niște dureri. Am niște probleme la abdomen, sper să nu fie o ruptură. De-asta nici nu m-am putut bucura de meci. Experiența, însă, a fost una deosebită. În tenis, fiecare săptămână e altfel, și sper ca săptămâna viitoare să fie mai bună. Anul e lung, am toată încrederea că va fi un an bun. Contează mult experiența de aici. Transylvania Open e un turneu foarte motivant. Am mai jucat aici când eram mai mică și am simțit și acum același lucru: e un plus enorm, mergi acasă și te gândești: „Wow, am jucat la TO!”. E frumos să joci acasă, mai ales pentru noi, care călătorim atât de mult de-a lungul unui sezon. Oamenii sunt super aici, e un mediu care te face să te simți bine.

Apropo de suprafața de aici. Te-ar ajuta să te obișnuiești pe viitor cu genul acesta de suprafață?

Am început deja să mă antrenez mai mult pe hard, să joc mai mult pe hard. Terenul de aici e foarte bun, nici foarte rapid, nici foarte lent, mingile, la fel, sunt foarte bune. Condițiile sunt indiscutabile! Numai că eu, fiind din Iași, am jucat, când eram mică, doar pe zgură. Abia după ce am crescut, m-am mutat la București și am luat tenisul mai în serios am început să joc pe hard, dar nu foarte mult, oricum. Zgura e, automat, suprafața mea favorită. Dar îmi e clar un lucru: totul ține foarte mult de mental, nu e atât despre zgură, cât despre faptul că mă simt eu mai „safe” pe zgură. Pe hard, deocamdată, nu am încrederea că pot să joc foarte bine. Cu siguranță pot să joc mai bine, trebuie doar să mă antrenez mai mult.

Cum te vezi pe viitor, dacă e să faci o proiecție spre vârsta de 25 de ani? Și cum te vezi acum față de momentul în care ai intrat în circuit? Ce schimbări, ce acumulări simți că s-au petrecut între timp?

Pot să spun că sunt mândră de mine. Data trecută când am dat un interviu pentru 30-0 eram undeva pe locul 700, iar în momentul acela mi-ar fi plăcut foarte mult să știu că voi ajunge unde sunt acum, în apropiere de locul 300. Sunt mândră de mine, însă asta nu înseamnă că nu îmi doresc mai mult. Cred că am evoluat foarte mult pe teren, ca mindset, cel puțin în ultimul an. Anul trecut a fost unul greu, cu accidentări, mi-am păstrat clasamentul, dar iau totul ca pe o acumulare de cunoștințe mai ales pe partea mentală. M-am îmbunătățit, m-am maturizat, și, chiar dacă anul nu a început foarte bine, cred că o să fie un an bun. Sper să ne auzim la final de an și să avem confirmarea asta.

Dacă ar fi să iei un singur lucru din anul complicat 2024, care ar fi acela? Cu ce ai rămas? Care e lecția lui cea mai relevantă pentru tine?

Cel mai important mi se pare că am realizat că mâine e nouă zi: indiferent dacă pierzi sau câștigi, soarele răsare în același loc. Nu mai iau totul așa dramatic. Înainte, totul era o dramă! Trebuie să mă bucur mai mult, iar asta mă va ajuta cu siguranță și în joc. Sunt o fire perfecționistă, iar atunci când lucrurile nu merg bine tind să mă supăr, las capul în pământ. Dacă m-aș bucura mai mult, dacă aș fi mai relaxată, aș lua decizii mai bune și jocul mi-ar fi mai natural. Când ești apăsat de gânduri, automat ți se restrâng opțiunile. Avem 25 de secunde între două mingi și cred să asta trebuie să fac: să folosesc mai bine cele 25 de secunde. E un scop care se potrivește perfect pentru 2025 (râde).

A fost, în ultima vreme, un moment mai dificil în care simți că ai făcut un salt spre ceea ce ești acum în teren și în afara terenului?

În 2023, când am jucat cel mai mult și am urcat cel mai mult în clasament, am călătorit foarte mult singură. A fost nevoie să mă gestionez singură, de la cum călătoresc la locurile în care stăteam, la cum mă antrenam, la cum jucam. M-a întărit anul acela și am prins încredere că pot mai mult inclusiv în situații mici de viață, de la zi la zi. A fost cel mai bun an al meu. Alt moment greu a fost anul trecut, când m-am accidentat. Am avut o fractură de stres, am avut piciorul imobilizat și a fost un moment de reflecție: atunci am realizat cât de mult îmi place să joc tenis, am simțit cât de mult îmi lipsește toată rutina, cât de mult îmi place să joc. Primele două-trei zile am fost „ok, prinde bine un pic de pauză!”, dar când am realizat că e ceva serios, care nu trece într-o săptămână, am realizat că abia aștept să mă întorc pe teren. După accidentare, am avut oportunitatea să merg la turneele mai mici din România, care sunt tot mai multe, iar faptul că eram acasă a contat foarte mult. Am stat mai mult cu antrenorii lângă mine, dacă pierdeam puteam imediat să merg să mă antrenez, a ajutat să joc mai mult acasă.

Apropo de echipă: cu cine lucrezi acum?

Lucrez tot cu domnul Adrian Marcu și cu fiica lui, Diana Marcu și soțul ei, Bjorn Propst. Sunt la fel ca familia mea! Lucrez cu ei de vreo 5 ani și, locuind singură la București, ei mi-au fost mereu familie, sunt mult mai mult decât antrenorii mei. Mă înțeleg, mă cunosc, mă simt foarte bine cu ei. Mă bucur tare că sunt cu mine acum, chiar dacă nu am câștigat, susținerea lor înseamnă foarte mult pentru mine. E o construcție care nu ține seama de un rezultat mai bun sau mai prost. E o chestie de „feeling”, atât în viața personală, cât și în cea profesională.

Ediția din acest an a TO e una specială. Au venit toate numele mari din tenisul nostru: Simona, Irina, Sorana… Toate sunt aproape de finalul carierei. Cum vezi tu moștenirea lor? Ce au însemnat ele pentru tine și pentru generația ta?

Eu am fost fanul Simonei Halep de la bun început. Să vezi că cineva din țara ta e cel mai bun din lume la sportul pe care îl practici tu e ceva incredibil! Dar la fel de mult îmi place și de Sorana, și de Irina, de toate jucătoarele noastre, de Andreea Mitu, care e prietena mea și care m-a ajutat foarte mult în carieră. Mă bucur că au venit toate acum la Cluj, sper să le văd jucând. Ne-au oferit foarte mult și nouă, ca tinere jucătoare, și țării noastre. Contează să ai modele ca ele. Țin minte că domnul Marcu lucra cu Simona și m-a luat la un antrenament al ei. M-a șocat intensitatea cu care se antrena, concentrarea pe care o avea la fiecare minge. În pauze mai glumea, dar când reintra pe teren era incredibilă. Atunci am înțeles cu adevărat la ce nivel era! Chiar și acum, când simte că îmi fuge mintea, antrenorul îmi reamintește de întâlnirea cu Simona și e de ajuns să mă întoarcă cu mintea la joc. Abia aștept să o văd din nou pe Simona jucând!

Dacă ar fi să iei o singură calitate care te-a adus până aici care ar fi?

Îmi vine să spun că sunt descurcăreață, dar trebuie să fie un cuvânt mai bun pentru asta. Probabil, adaptabilitatea. Îmi doresc mereu să fiu mai bună, dorința asta chiar a contat până acum. Într-un sport în care, oricât de bun ai fi, pierzi în aproape fiecare săptămână, ai nevoie de determinare mai mult decât de orice altceva. Cum ziceam, mie îmi place să joc tenis. Poate nu am ajuns încă în Top 100, dar faptul că am bucuria de a juca e ceva de neprețuit. Am pierdut azi, nu mă simt grozav, dar abia aștept să merg la antrenament mâine!

Ilinca, ai fost tot timpul o elevă foarte bună. Cum se împacă acum tenisul cu facultatea? Ai fost nevoită să faci o alegere în acest sens?

Eu tot timpul am făcut și altceva pe lângă tenis. Perfecționistă fiind, mi-am dorit mereu note mari la liceu, apoi m-am ambiționat să dau la facultate. Dar, oricând m-am străduit, mi s-a părut prea mult: nu am vrut să fac facultatea doar de dragul de a o face. Așa că am decis să acord un an, doi, exclusiv tenisului. Mi-am înghețat anul la facultate, și asta zice, cred, ceva despre determinarea cu care mă dedic tenisului. Abia aștept să joc tot anul și să o fac cât mai bine!

Fotografii: Transylvania Open