‘Sunt cazuri diferite, sunt cazuri diferite!’ Despre cazurile Simona, Swiatek, Sinner

“DA, dAr sUnT cAzuRi dIFeriTe”

ITIA a avut o reacție rapidă azi, după ce Simona Halep a postat, în zorii zilei, un mesaj pe Instagram care mustește de suferința adunată după tot ce i s-a întâmplat din 2022 încoace. “Există câteva diferențe foarte importante între aceste două cazuri”, transmite ITIA. 

E adevărat, există. Iga a fost testată pozitiv după ce a consumat un medicament contaminat, Simona, după ce a consumat un supliment alimentar contaminat. Iga a reușit să găsească sursa contaminării în timp util și, ca atare, făcând un apel cu succes în deadline-ul de 10 zile, a putut evita astfel ca povestea să devină publică. Simona a avut nevoie de mai mult timp. Pe cât de diferite or fi fost, ambele cazuri au ajuns însă la aceeași concluzie: No Significant Fault or Neglijence. Pentru ambele. Asta înseamnă că o substanță interzisă a aterizat accidental în corpul sportivei, FĂRĂ INTENȚIE. Și totuși, unul dintre cazuri a avut nevoie de doi ani ca să ajungă la un final dramatic, celălalt s-a putut soluționa în spatele ușilor închise în câteva săptămâni.

Despre asta este vorba, la trasul liniei. Despre lipsa de consistență.

Da, dar sunt cazuri diferite, ni se arată din nou. Cât de diferite, totuși, în spirit? La fel ca Iga, și Simona a putut demonstra, cu experți, cu dovezi științifice, cu tot tacâmul, sursa contaminării. Atâta doar că în situația ei, ITIA a interpretat diferit dovezile aduse de Simona, construind un caz pe baza unei testări calitative, nu una cantitativă. Ce-și propuseseră să arate, adică prezența substanței interzise în organism, fusese demonstrat. Mai departe, cantitatea ei, cea vehiculată în argumentația ITIA, a fost estimată de către ITIA, nu măsurată exact. Adică au făcut o proiecție. Și au ajuns la concluzia că nivelurile ar fi depășit cu mult ceea ce ar fi fost compatibil cu o contaminare accidentală. Mulți încă nu înțeleg cât de important e acest detaliu.

Așa s-a ajuns la faimoasa ipoteză cum că singura explicație ar fi fost că Simona ar fi consumat roxadustat și dintr-o a doua sursă. Asta a dat startul acelor scenarii și speculații fără precedent din social media, despre care putem spune obiectiv că au fost detrimentale imaginei sportivei; nimeni n-a uitat pleiada de texte și postări moraliste din partea unor nume care se grăbesc acum să-i declare sprijinul. Pus să decidă între experții ITIA și cei ai Simonei, tribunalul independent al ITIA a ajuns la o concluzie de care s-a mirat, literalmente, singur: a acceptat că suplimentul consumat a fost contaminat (deci un accident), dar a considerat și că Simona ar fi consumat alt roxadustat dintr-o altă sursă, însă una niciodată identificată, niciodată dovedită. Adică un scenariu confuzant, dacă nu implauzibil.

Al doilea caz urmărit de ITIA, cel al pașaportului biologic, avea și el dileme de logică. Era de notat că n-avea niciun sens ca Simona să se dopeze într-un moment în care își încheiase deja sezonul, lucru anunțat public, în care își programase o intervenție chirurgicală și, poate mai important, un moment în care își vedea un pic viața personală dată peste cap. Era de notat că doi dintre experții aduși de ITIA au ajuns, în acest caz al pașaportului biologic, la concluzia de “likely doping” abia după ce aflaseră identitatea sportivei a căror probe le analizau, lucru care l-a făcut până și pe tribunalul ITIA să își declare disconfortul cu această situație.

În fața unui tribunal real, senzația era că nimic din tot acest caz construit de ITIA vreme de un an nu ar fi ținut. Și nu a ținut. 

În martie, tribunalul TAS a respins, cu un verdict de 3-0 (incluzând aici și expertul propus de ITIA în panelul de judecată), acuzația pașaportului biologic, considerând-o nefondată, pentru că ITIA nu a putut să prezinte niciun scenariu rezonabil de doping – și a determinat că Simona a dovedit contaminarea suplimentului, cantitatea de substanță prezentă în proba ei fiind una infinitesimală, reducându-i, implicit, suspendarea la nouă luni. Cu alte cuvinte, sancționând-o doar pentru existența substanței. ITIA ceruse o pedeapsă între 4 și 6 ani. 

*

Sunt cazuri diferite, sunt cazuri diferite. Tot auzim asta. ITIA spune asta. Cristian Tudor Popescu spune asta. Destui jurnaliști străini spun asta. Pe Twitter sunt n conturi care repetă obsedant fraza asta, propagând mai departe neadevăruri despre cazul ei; ai zice că o fac aproape coordonat, în ton cu ce se întâmplă în marea poveste a momentului la noi în țară. Într-o epocă precum cea pe care o trăim, astfel de propagări de fapte scoase din context contează.

Sună ca în Man on Fire, când personajele negative prinse unul după altul de personajul lui Denzel Washington repetă obsedant, fără să știe unii de alții, aceeași frază: “you know, I’m a professional”, ca și cum asta i-ar mai justifica. Sau i-ar mai salva. Implacabil și intimidant, Creasy, personajul lui Denzel, îi imită cinic, în timp ce-și vede înainte de răzbunare: “Everyone keeps saying that, they keep saying that: I’m a professional, I’m a professional!”. 

Sunt cazuri diferite. Dar la trasul liniei, când scuturi ambele povești, singura diferență majoră cu care rămâi pe fond e felul în care au fost abordate. Trebuie să faci eforturi să nu rămâi cu senzația că Simona a avut un munte de urcat încă din prima zi. Trebuie să faci eforturi să nu rămâi cu senzația că ITIA și-a făcut rost de cât mai mult timp cu putință pentru a-și construi cazul, ceea ce a contribuit la cum s-a format narativul public în jurul cazului. Nu trebuie să faci eforturi ca să o înțelegi pe Simona când vorbește despre nedreptate. În ochii multora, ea a fost înfățișată drept vinovată înainte de a fi fără echivoc dacă e, sau nu e, vinovată.

Amânări peste amânări, până în punctul în care tensiunea devenise insuportabilă. Insuportabilă pentru fani, inconfortabilă pentru oamenii din tenis, de unde multe voci respectate semnau în alb pentru credibilitatea Simonei, neplăcută până și pentru cei care urmăreau cu detașare întreaga poveste. Închipuiți-vă cum trebuie să fi fost pentru Simona Halep. Iga a ieșit complet marcată și speriată de experiența trăită, și pe bună dreptate, dar, fără a-i diminua trăirile, ea n-a trebuit s-o suporte decât două luni și la o scară incomparabil mai mică. Și, mai ales, a trecut prin asta în privat. Simona a trăit doi ani într-atât de traumatizanți – și asta sub ochiul public – încât e literalmente de mirare că a ieșit sănătoasă, fizic și mental, din toată povestea. Iar asta nu face decât să arate cât de puternică poate fi.

Dacă întreaga operațiune ar fi fost mai expeditivă, poate că Simona ar fi putut primi o rezolvare, oricare ar fi fost ea, într-un interval mai decent, mai acceptabil, mai uman. Dacă ar fi pierdut, și-ar fi putut vedea de viață mai repede. Dar dacă ar fi câștigat – cum a făcut-o, dar mai repede – ar fi putut să-și recapete clasamentul solid pe care încă îl mai avea atunci când ar fi expirat, de fapt, cele nouă luni, și pe care l-ar fi meritat înapoi indiferent de momentul revenirii. Ar fi avut o șansă mult mai mare decât cea pe care o are acum să-și pună cariera înapoi pe roate. N-ar fi fost în situația de a încerca să revină de la zero, fără puncte, după doi ani cap-coadă de absență dintr-un sport care este neiertător, care merge mai departe, care nu te așteaptă. Ar fi avut, poate, o șansă mai bună la a primi o indulgență mai mare din partea urmăritorilor de peste tot din lume, așa cum Jannik și Iga au, pe bună dreptate, parte. Și, în ultimă instanță, n-ar fi trebuit să consume atâtea resurse de toate felurile, de la materiale la emoționale, pentru a-și salva cariera, expusă într-un mod atât de nefericit.

Despre asta este vorba în strigătul ei de frustrare de azi-noapte. Simona are tot dreptul din lume să-și strige durerea ori de câte ori dorește. N-a făcut-o de-a lungul acestor doi ani, dar are dreptul să și exagereze, dacă vrea. A-i explica superior și de la căldură despre diferențele dintre cazuri este o atitudine tone-deaf, lipsită de sensibilitate. Dincolo de toate, de proceduri, de sistem, de nevoia unei lupte puternice împotriva dopajului – luptă pe care Simona este prima care o susține – dacă un om trebuie să piardă doi ani de viață și să rămână cu o astfel de rană sufletească pentru tot restul vieții doar ca să primească o șansă egală, înseamnă că noi toți ceilalți i-am greșit cumva. Înseamnă că sistemul i-a greșit cumva. Că e în neregulă și trebuie reparat. Nici nu mai contează dacă a fost neglijență sau rea intenție. Cui îi mai pasă. Singura care a plătit în mod concret este Simona. Și minimul pe care l-am putea face este să-i arătăm măcar decență.

În briefingul de presă pe care l-a avut ieri pe marginea cazurilor Sinner și Swiatek care au dinamitat lumea tenisului, Karen Moorhouse, șefa ITIA, a spus așa: “Acestea nu-s cazuri de doping intenționat. Avem de-a face cu încălcări accidentale ale regulilor. Așa că nu cred că este o îngrijorare pentru fanii tenisului. Faptul e că noi suntem categoric deschiși, transparenți, și asta arată amploarea și profunzimea programului nostru anti-doping”.

Jannik și Iga sunt două persoane cu o reputație excelentă, care și-au dovedit cu probe lipsa de intenție. Pentru cei mai mulți dintre noi argumentațiile lor sunt perfect solide, sunt acceptabile și stau în picioare. Chiar dacă WADA a făcut/va face apel. Din tot ce știm, au trecut, într-adevăr, printr-un accident nefericit. Nimeni nu vrea să-i vadă suferind. Și poate că Simona a trebuit să treacă prin ce-a trecut ca să se schimbe ceva, iar felul în care s-au derulat procesele în cazurile lui Sinner și ale lui Swiatek – mai rapid, mai decent – e, de fapt, dovada că lecțiile din cazul Simonei au fost învățate. Poate.

Dar șefa ITIA a ratat o șansă extraordinară de a adăuga și numele Simonei pe această listă în declarația ei. Pentru că legea a decis că e în aceeași situație precum Swiatek și Sinner, aceea de lipsă de intenție, de „încălcări accidentale ale regulilor”, chiar dacă a fost pedepsită diferit. Doamna Moorhouse ar fi putut face un imens bine, menționând-o, fie și lapidar, în acest context, nu în cel despre diferențele dintre cazuri. Ar fi făcut un bine nu doar Simonei, ci și dialogului public despre doping în tenis. Ar fi fost o oportunitate de reconciliere, un mesaj discret de compasiune trimis public Simonei, pe care ea cu siguranță l-ar fi receptat și l-ar fi apreciat. Ar fi însemnat, probabil, ceva pentru ea. Ar fi fost o ocazie de a le transmite acelor încă foarte mulți care n-au reținut din povestea Simonei decât primul verdict – unii dintre ei, suficienți de influenți cât să conteze – că lucrurile nu stau așa. Și că jucătoarea a fost reabilitată. Acum, când timpul a trecut și nimic nu mai poate fi făcut, un astfel de mesaj ar fi putut ajuta la vindecarea unor răni.

Ce oportunitate irosită!

Sunt, într-adevăr, cazuri diferite.     

View this post on Instagram

A post shared by Simona Halep (@simonahalep)