Vamos, Rafa! pentru totdeauna. Final de carieră pentru Rafael Nadal

Rafael Nadal și-a încheiat oficial cariera, după ce Spania a fost învinsă, în sferturile Cupei Davis, de Olanda, cu 2-1. Rafa, 38 de ani, a cedat, 6-4, 6-4, cu Botic van de Zandschulp; Carlos Alcaraz a adus egalitatea, învingându-l pe Tallon Griekspoor, 7-6, 6-3, iar dublul olandez Griekspoor/Koolhof a câștigat, 7-6, 7-6 contra Alcaraz/Granollers.

O scrisoare emoționantă de la Roger Federer, marele rival devenit prieten. Un clip în același timp răvășitor și înălțător, și o proiecție pe un ecran gigant în centrul Parisului, tribut de la Nike. Portrete de citit și recitit peste ani. Vuiet, amintiri și nostalgie în media de sport și pe rețelele sociale. Ultima zi a lui Rafael Nadal ca jucător activ a avut atât de multă încărcătură încă de la prima oră, încât, la momentul intonării imnului Spaniei la startul meciului cu Olanda, startul Davis Cup Finals la Malaga, Rafa cedase deja lacrimilor. Parte pentru solemnitatea momentului, într-o țară care încă se recuperează după pierderile de vieți omenești lăsate de tragedia suferită recent. Parte pentru propria poveste, conștientizarea că finalul era, de acum, palpabil.

Rafa a făcut tot ce a putut zilele astea să mute atenția de la retragerea lui iminentă și să păstreze focusul pe echipă, pe competiție, amintind că acesta nu e un eveniment dedicat lui, ci este un turneu final al Cupei Davis, pe care Spania încearcă să-l câștige. Simplu de spus, mai greu de făcut. Nimeni nu e mai mare decât tenisul, spuneau și Nadal, și Federer, dar, uneori, calculele, și analizele, și câștigatul de game-uri, de seturi și de trofee trec în umbră. Ce contează, ce rămâne, sunt oamenii. Oamenii și amintirile pe care ni le-au lăsat.

Era normal ca meciul propriu-zis să se prăvălească sub greutatea legendarului jucător care se pregătea să-și ia la revedere de la o carieră istorică. Rafa a încercat să-și ofere o ultimă victorie, Spania a încercat să-i ofere încă o victorie și încă o zi, dar olandezii au jucat perfect rolul de party-crasher. L-au onorat, la urma urmelor, pe Nadal prin a-i arăta cel mai bun tenis al lor, așa cum fac sportivii din orice sport în astfel de ocazii.

Eșecul Spaniei a umbrit un pic momentul pregătit. Ceremonia care a urmat la Malaga – acolo unde peste 10.000 de fani i-au fost alături lui Rafa, pe lângă milioanele de peste tot din lume – a început puțin crispată și sobră. Dar, până la urmă, momentul festiv și-a recăpătat suflul în obraji, împins din spate de modestia și de decența lui Rafa, intacte în ultima zi de carieră precum în prima. El a fost cel care ne-a reamintit – cu mulțumirile lui, cu felul în care s-a îngrijit să includă în povestea lui fiecare membru al familiei, prieten, apropiat, membru al echipei, rival, coleg, fan, oficial, voluntar, jurnalist, spectator, arbitru, sponsor – că, de fapt, dincolo de tristețe – tristețea ca că nu-l vom mai vedea niciodată jucând un meci oficial, că sezonul va începe în câteva săptămâni sub soarele australian fără el, că nu-l vom mai vedea strigând Vamos!, că nu-l vom mai auzi niciodată cu unele dintre cele mai lucide analize făcute vreodată într-o conferință de presă – dincolo de toate astea este multă bucurie și recunoștință. Bucuria că am avut șansa de a le fi trăit. Privilegiul de a fi urmărit, pas cu pas, încă din startul ei, cariera unui jucător de tenis absolut formidabil, posibil încă neapreciat sau neînțeles cu adevărat la întreaga lui valoare, dublat de un caracter poate chiar mai impresionant decât rezultatele. Șansa de a fi crescut și de a fi înțeles tenisul odată cu el.

Sunt, deja, doi ani de când retragerea lui devenise limpede pentru toată lumea, inevitabilă. Prețul acelui ultim triumf la Roland-Garros din 2022, obținut cumva cum numai el știe, deși în afara terenului abia putea să mai meargă, deși se zvonea că se va retrage odată cu acel trofeu, a fost plătit scump. Însă acești doi ani în care Rafa a încercat să revină, din nou și din nou, așa cum a făcut-o din situații imposibile vreme de două decenii, tot n-au fost suficienți pentru a ne obișnui cu ideea. Cumva, normalul ar fi ca în iunie, pe Philippe-Chatrier, Rafa să izbucnească într-un forehand bubuitor, arena să erupă odată cu el, soarele să ardă zgura, mingea să ardă linia, iar el să aibă tot pantaloni trei sferturi, maiou, preferabil verde, și plete lungi. Ar fi ca o ploaie în deșert.

Lumea își va aminti etern de tine, i-a spus David Ferrer pe teren. Rafa și-a șters încă o dată lacrimile, a salutat publicul și, aproape de miezul nopții în Spania, a ieșit ultima oară de pe teren. He tried his best. And what happened, happened.

A fost un privilegiu, Rafa!