Sir Andy Murray a ajuns la final. Campionul cu o inimă mare își ia rămas-bun de la tenis

Andy Murray și-a încheiat, oficial, cariera în urma înfrângerii din proba de dublu a turneului olimpic, unde a făcut pereche cu Dan Evans. Cei doi britanici au fost învinși în două seturi de perechea americană Fritz/Paul (6-2, 6-4) în sferturile de finală, după ce anterior britanicii salvaseră, în două meciuri consecutive, cinci, respectiv două mingi de meci.

Un jucător extraordinar care a experimentat succesul – dar și frustrările – în toate formele posibile timp de 20 de ani a pus punct astăzi unei povești care, poate, nu se încheie exact așa cum și-ar fi dorit el, dar cu sentimentul că a făcut tot ce a ținut de el ca acest final să fie cel potrivit. Ultimul an a fost chinuitor pentru Andy, iar simpla prezență la câteva turnee mari s-a dovedit un lux prea mare, dar până la urmă Andy poate ieși de pe teren împăcat cu gândul că a făcut tot ce a putut.

În 2019, când a avut prima tentativă de retragere la Australian Open, nu a fost convins pe deplin că e timpul, așa că s-a răzgândit și au urmat alți 5 ani plini, în care și-a oferit alte șanse, a trecut printr-o intervenție chirurgicală complicată, care a presupus o reconstrucție a șoldului, a luat-o de la zero și a încercat să țină pasul cu adversarii săi. 

Un sportiv care n-a refuzat nicio luptă în întreaga sa carieră nu avea cum să refuze această provocare – cea mai mare a carierei sale – să revină în tenisul profesionist cu un șold metalic, luând-o practic de la zero cu totul.

La cinci ani distanță de la acel anunț de la Melbourne legat de retragere, cariera lui Murray e încheiată, pe bune de data asta. Cel mai important e că Andrew e împăcat cu această idee: “În urmă cu câteva luni nu știam ce să fac, nu eram tocmai fericit la gândul retragerii, eram nesigur în legătură cu ce am de făcut. Dar acum acest timp a sosit și am luat o decizie definitivă, cu care mă simt împăcat.”

Despre Andy Murray se poate scrie că este unul dintre cei mai importanți jucători pe care i-a dat tenisul vreodată. Însă, la trasul liniei, nu titlurile multe (46 de titluri ATP), trofeele de Grand Slam câștigate (trei) sau medaliile olimpice (două de aur, la două ediții consecutive) îl definesc ca un mare campion. Andy Murray e acel sportiv foarte complex, care a îmbinat perfect curajul, tenacitatea și vulnerabilitatea în același timp.

Britanicul s-a luptat cu Roger Federer, Rafael Nadal și Novak Djokovic în forma vieții lor mai bine de 10 ani, uneori a stat în umbra lor, alteori i-a depășit, pe rând sau chiar pe toți. Și-a perfecționat, rafinat și adaptat propriul tenis, arătând că poți fi foarte bun și poți avea succes jucând exact așa cum simți. Și-a adus în echipă o femeie antrenor (pe Amelie Mauresmo) fiind primul jucător important ce a avut drept antrenor o femeie. A luptat și luptă pentru egalitate și a avut poziții clare în favoarea femeilor în sport și a taxat rapid orice formă de discriminare. “Nu mi-am propus să devin purtător de cuvânt pentru egalitatea între femei și bărbați. Dar dacă a fi feminist înseamnă să lupți pentru ca femeile și bărbații să fie tratați egal, atunci, da, bănuiesc că sunt feminist”, scria într-un articol pentru L’Equipe.

Cariera lui Andy Murray a fost un supermaraton. De-a lungul celor peste 20 de ani petrecuți în circuit, Murray a câștigat 25 de meciuri de cinci seturi (!) în turneele de Grand Slam și deține recordul de a fi revenit de cele mai multe ori într-un meci de la 0-2 la seturi. Are și cel mai lung meci pe care l-a jucat vreodată a durat 5 ore și 45 de minute, cu o revenire de la 0-2 la seturi (în 2023, la Australian Open, cu Thanasi Kokkinakis). Întrebat atunci cum reușește astfel de reveniri, răspunsul sau a fost: “Am o inimă mare și iubesc să joc tenis.”

Traiectoria lui a fost adesea despre efort și răbdare, despre pași mici, dar siguri și curajoși. Despre rezistență și încăpățânarea de a-și depăși toate limitele posibile – de la cele fizice până la tenisul propriu-zis. Toate astea n-au fost mereu bine primite sau înțelese. A fost criticat mult timp că e prea defensiv, dar a dus tenisul de contraatac la rang de excelență. I s-a reproșat că e un underachiever, că palmaresul lui ar fi arătat altfel dacă ar fi riscat mai mult (și mai des), dar și-a creat un mod aproape unic de a câștiga meciuri, devenind unul dintre cei mai titrați jucători de tenis, apreciat pentru inteligența lui de pe teren (și din afară, bineînțeles) și pentru cocktailul de opțiuni tactice pe care îl oferă pe teren. A arătat, din când în când, și că poate juca totul pe cartea atacului. Câteva exemple sunt meciurile făcute contra lui Federer, în finala olimpică de la Londra, contra lui Djokovic, în finala de la Wimbledon în care a rupt, în sfârșit, seria nefastă a britanicilor la turneul lor de casă, sau multe din cele jucate în anul în care a ajuns pe locul 1 în lume.

Dar Murray nu și-a propus niciodată să-și surclaseze adversarii prin forță (deși ar fi putut), dar a știut cum să-i epuizeze întâi mental, apoi fizic. Nu s-a bazat niciodată pe agresivitate pentru a-și impune stilul de joc, deși, din nou, a avut și această opțiune. A avut întotdeauna grijă să-și citească oponentul, să-l izoleze, să-i sădească dubii la orice pas. Toate aceste feluri diferite de a câștiga i-au adus deopotrivă o apreciere enormă, dar și critici, sau ochi dați peste cap.

Tot acest cumul de energie nelimitată, pasiune pentru tenis și refuzul lui de a nu pierde nicio luptă l-au dus în 11 finale de Grand Slam (trei titluri câștigate) și l-au făcut să devină singurul tenismen care câștigă două titluri olimpice la rând. De-a lungul anilor a avut o prezență incredibilă în Top 10: din 2008 până în 2017 a fost mereu în primii 10; vreme de 8 ani nu a fost niciodată clasat mai jos de locul 4. De asemenea, în 2016, când a urcat pe prima poziție a clasamentului ATP (unde a petrecut 41 de săptămâni), a avut o serie de 24 de victorii la rând și a devenit primul jucător care câștigă, în același an, un Slam, o medalie de aur și Turneul Campionilor.

Andrew Murray, al doilea din faimosul Big Four care se retrage, e o pierdere uriașă pentru tenisul masculin. Prezența lui, personalitatea lui nu sunt ușor de înlocuit, așa cum nicio persoană specială nu e ușor de înlocuit. Însă, în funcție de ce va alege să facă mai departe, poate fi un câștig masiv pentru tot tenisul – sau tot sportul – dintr-un alt rol. O voce ca a lui, atât de articulată, argumentată și cu simțul (auto)ironiei, va fi mereu ascultată și bine primită.