Revanșă sau același deznodământ? Carlos Alcaraz și Novak Djokovic se regăsesc în finala de la Wimbledon, în cel mai bun duel pe care-l poate oferi acum tenisul masculin

La începutul turneului, Novak Djokovic, recent revenit după operația suferită la genunchi, era încă sub semnul întrebării în ce privește participarea lui la Wimbledon. Erau întrebări despre cum va reacționa genunchiul după intervenția avută și cum se va recupera într-un timp atât de scurt. Chiar și când a decis că va juca și a trecut de primele meciuri, o calificare a lui în finală părea improbabilă, dat fiind tot întregul context în care ajungea la Wimbledon: pare încă greu de crezut, dar până astăzi, Novak încă nu ajunsese în vreo finală în sezonul 2024.

Și totuși, iată-l calificat în finala Wimbledon. După două săptămâni în care a gestionat impecabil fiecare meci, și fizic, dar și tactic, jucând fix cât trebuie, Novak Djokovic se întoarce în finala de la Wimbledon – a zecea lui finală a carierei la Londra. Djokovic a trecut fără mari emoții de Lorenzo Musetti, surpriza acestui turneu masculin, în ceea ce a fost un meci controlat cu destulă autoritate de sârb. Djokovic a plusat doar atunci când a trebuit, n-a excelat în fiecare game, a avut și mici scăpări, dar atunci când a fost cazul să pună piciorul în prag și să câștige punctele mari a făcut-o fără ezitare.

E adevărat, Lorenzo Musetti n-a crezut suficient că-l poate învinge – poate din cauza istoriei pe care o are contra sârbului – iar asta s-a simțit în toate momentele când a fost în avantaj sau ar fi putut fi în avantaj. De altfel, după ultimul lor meci, cel de la Paris, când italianul l-a condus cu 2-1 la seturi și a fost aproape să câștige, era greu de crezut că Musetti, de asemenea debutant într-o semifinală de Slam, se va scutura mental.

În alte vremuri, calificarea lui Djokovic în finală la Wimbledon era văzută ca un dat, ca pe ceva normal. De data asta nu mai e așa, dacă ne gândim de cât de departe vine Djokovic și cât de improbabil părea acest rezultat în urmă cu o lună, când părăsea Roland-Garros cu o accidentare îngrijorătoare. Mai mult decât atât, calificarea lui Nole are o importanță aparte pentru că îl apropie de 25 de Grand Slam-uri, un record absolut pentru tenis, masculin sau feminin. O victorie a lui Djokovic duminică ar însemna o rescriere a istoriei – iar faptul că această victorie ar putea veni după o perioadă în care Djokovic a părut vulnerabil și fără idei face ca toată această poveste să fie cu adevărat specială, pentru că ne reamintește din ce e creat acest imens jucător.

Carlos Alcaraz e pe poziții

Între timp, Carlos Alcaraz, deținătorul trofeului, și-a asigurat locul în marele show de duminică după o victorie muncită, în care a fost testat și a trebuit să-și ridice nivelul pentru a-și putea face loc în meci. Semifinala a fost pe alocuri spectaculoasă, oarecum previzibilă și în general am avut parte de un meci calitativ, dar cu impresia constantă că Alcaraz are prea multe opțiuni la îndemână și prea multă intensitate ca Medvedev să poată lua acest meci. Primul set a făcut lucrurile interesante, o vreme, însă odată cu începerea setului doi, totul a fost despre Alcaraz, care nu s-a mai uitat în urmă și a condus meciul.

Pentru Alcaraz, aceasta e a doua finală de Slam la rând, după trofeul cucerit în urmă cu câteva săptămâni la Roland Garros. La total este a patra lui finală de Slam, iar spaniolul este neînvins până acum în astfel de situații. Cariera spaniolului începe, așadar, să capete viteză, iar ce e foarte important acum, spre deosebire de anii trecuți, e că acum leagă aceste rezultate mari. În trecut, un titlu mare era urmat de o perioadă în care fie absenta, fie nu mai reușea să se adune la fel de bine. Acum, Alcaraz face trecerea impecabil de la zgură la iarba, se califică în două finale de Slam la rând – și face asta fără să fi apăsat pedala până la capăt – și e foarte bine poziționat să bifeze al patrulea lui titlu de Grand Slam.

Semifinala cu Daniil Medvedev, care se oprește pentru al doilea an la rând în această fază, a fost tipul de meci care s-a disputat în ritmul lui Alcaraz – iar când asta se întâmpla, de obicei adversarul nu are sorți de izbândă. Intensitatea spaniolului este peste tot ceea ce poate produce orice alt jucător în acest moment în circuitul masculin. Iar când intensitatea și precizia lui merg mână în mână devine pur și simplu imposibil de doborît.

Pe lângă astea, e multitudinea de opțiuni pe care le are la îndemână: poate câștiga puncte în feluri diferite, lovește diferit (liftat, plat, lung, în unghi scurt, pe lângă fileu, după fileu), imprimă mingii efecte diferite și nu există stil de tenis care să-l pună în dificultate. Pentru că este atât de complet ca jucător, Medvedev a părut, nu de puține ori, fără idei, iar după acest meci, rusul a ieșit de pe teren având convingerea fermă că astăzi a pierdut în fața unui jucător mult mai bun ca el. Poate cea mai concisă și bună descriere a lui Alcaraz, zilele astea, vine de la Jon Wertheim, jurnalist la Sports Illustrated: “îmi place felul în care Alcaraz luptă în zile în care nu e la cel mai înalt nivel; îmi place felul în care își ajustează pragul de risc și felul în care revine mereu din urmă. E ca o căsătorie dintre bucurie și intensitate.”

De obicei, Medvedev scoate ce e mai rău dintr-un jucător, pentru că știe cum să-și facă adversarul să sufere, să-l scoată din zonele de confort și să-i întindă subtil capcane la fiecare minge. De data asta, cu Alcaraz, a fost invers: rusul a părut că nu știe ce să execute, nu înțelege de ce pierde puncte și nimic din armele sale (schimburi prelungite, ruperi de ritm, ritmul fals) nu l-au putut răni pe Alcaraz. Spaniolul a avut un plan bine pus la punct și a reușit să spargă acest zid pe care Medvedev îl creează cu abilitate: “Am incercat să fac lucrurile mai diferit. Am încercat să nu joc schimburi lungi, am încercat să vin la fileu des, am încercat să-l determin să nu-și mai poată face jocul său de bază. Bineînțeles că au fost si schimburi de mingi lungi, dar am încercat să-mi impun jocul, să nu trec de 10-12 lovituri într-un schimb. A fost greu să sparg acest zid.”

Dar Alcaraz a făcut-o pentru a treia oară la rând, câștigând acum toate meciurile pe care le-a jucat împotriva rusului din septembrie 2023 încoace (semifinala de la US Open, pierdută de Alcaraz.)

În finală, Alcaraz va avea în față un altfel de zid. Dar, cum spunea și el, nu mai e ceva nou pentru el în această fază a carierei – a mai fost acolo, a mai trecut prin aceste momente și reacționează mai bine la momentele de dinainte de meciurile mari. Nu e nouă nici reîntâlnirea cu Novak Djokovic, cu care se va lupta din nou pentru un Slam, ultima dată întâlnirea având loc chiar la Wimbledon, în ceea ce a fost, probabil, una dintre cele mai grele înfrângeri pentru sârb. Și, cu siguranță, cea mai mare victorie de până acum a lui Alcaraz.

Novak Djokovic vs. Carlos Alcaraz. Ce va fi acum?

După finala de anul trecut de la Wimbledon, Djokovic și Alcaraz s-au mai întâlnit de două ori: la Cincinnati – în ceea ce a fost un meci imens, dur și extrem de lung, încheiat cu o victorie mare pentru Djokovic și o înfrângere care i-a afectat tot restul sezonului lui Alcaraz – și la ATP Finals, o partidă care s-a încheiat rapid, în două seturi scurte pentru Djokovic, dar cu un Alcaraz stors de energie și cu probleme fizice. 

De data asta, s-ar putea să fie diferit. Nu doar pentru că e o finală de Grand Slam, ci pentru că ambii se află într-o perioadă interesantă ca formă: Alcaraz și-a ridicat extrem de mult nivelul odată ajuns la Wimbledon și a gestionat foarte bine trecerea dintre suprafețe, iar Djokovic a avut problemele știute. Odată ce Wimbledon a pornit, Djokovic a făcut lucrurile să pară incredibil de ușoare, ca și cum, în urmă cu o lună nu ar fi suferit o intervenție chirurgicală.

Finala va fi cu adevărat un meci de neratat, dintr-o multitudine de motive. Un fir narativ va fi dorința lui Djokovic de a se revanșa pentru înfrângerea de anul trecut de la Wimbledon – iar când Djokovic are lucruri de demonstrat se transformă literalmente în cel mai dur adversar pe care cineva îl poate avea de înfruntat. Aceasta chestiune e însă una simbolică; Djokovic are o motivație suplimentară, desigur, însă contează foarte mult și ce va avea în față. Iar în acest moment al carierelor lor, Alcaraz este adversarul care-l poate învinge, chiar și dacă Nole ar atinge cel mai înalt nivel al său.

Djokovic și Alcaraz nu mai au mari secrete; îşi cunosc deja avantajele şi vulnerabilităţile, nu mai e loc de tatonare şi ştiu ce şi cum să execute pentru a-l scoate pe celălalt din zona de confort.

Djokovic are în Alcaraz un adversar care-l poate face să pară vulnerabil (spaniolul se deplasează mai bine, e mai intens, are un ritm mai bun și o viteză de execuție superioară). Iar Alcaraz are în Djokovic cel mai greu obstacol întâlnit vreodată în tenis.

Poate Djokovic nu mai e la fel de agil, însă are ceva ce nu poate pierde niciodată, indiferent de context sau formă: forța mentală și această capacitate extraordinară de a rămâne concentrat, fiind pregătit mereu să-și ia șansa. Acest aspect va cântări, probabil, într-un anume moment din finala de duminică, mai mult decât forhandul accelerat al lui Alcaraz sau capacitatea lui de a inventa ceva pentru a-si restarta jocul.

Va fi interesant însă de urmărit dacă Alcaraz va trece și acest test, sau Djokovic își va folosi, odată în plus experiența și va deveni cel mai titrat jucător din istoria tenisului. Cu un nou Grand Slam, Djokovic ar ajunge la 25 de Slamuri, ar depăși-o inclusiv pe Margaret Court, cea alături de care deține recordul all-time de Slamuri, și ar rescrie istoria tenisului. Cu o victorie duminică, Alcaraz ar ajunge, la vârsta de 21 de ani (!) la deja patru Slamuri în total. Dacă două dintre ele ar veni în finale cu Djokovic asta ar face reușita lui și mai fascinantă.