Încă un Wimbledon nereușit pentru Iga Swiatek. De ce nu funcționează jocul Igăi pe iarbă și n-o va face până nu schimbă ceva

Yulia Putintseva e o jucătoare complet atipică – ca stil de joc, ca prezență, ca atitudine, personalitate. Inclusiv ce a reușit astăzi e atipic. Poate nu surprinzător din cale afară, pentru că Yulia e capabilă să strice petreceri și se încarcă foarte mult când are în față o jucătoare mare (vezi victoria cu Naomi Osaka din 2018, tot la Wimbledon, tot în fața unui lider mondial la acea vreme). Dar cu certitudine sezonul ei de iarbă din acest an este spectaculos și neconvențional.

Până anul acesta, Putintseva nu trecuse niciodată de turul doi la Wimbledon. Și probabil ca nu mulți au crezut că va reuși vreodată să spere la mai mult de la acest Slam. O jucătoare scundă, crescută pe zgură, care și-a dezvoltat întregul joc și a obținut cele mai relevante rezultate doar pe zgură, cu un joc clasic pe zgură, bazat foarte mult pe defensivă, nu ar fi avut cum, pe hârtie, să aibă mare succes pe iarbă din multe motive, majoritatea evidente.

Și totuși. În urmă cu două săptămâni, Putintseva a câștigat trofeul de la Birmingham, iar acum ajunge în optimi la Wimbledon, după o victorie enormă cu Swiatek, lidera mondială a circuitului WTA și cea care avea în spate o serie de 21 victorii la rând. O victorie în care Swiatek a fost depășită la toate capitolele și dominată cu o lejeritate extraordinară, pe fondul unui joc exemplar al Yuliei Putintseva; jocul ei a fost atât de eficient și bun încât și ea a părut cumva ușor derutată de ce îi iese, fiind surprinsă de nivelul pe care l-a accesat.

Știm deja, Swiatek e vulnerabilă pe iarbă și probabil va mai rămâne o vreme în această stare. Suprafața, care e prea rapidă pentru ce joacă ea, nu o ajută și nici nu pare dispusă, momentan, să se adapteze la o suprafață în care lucrurile se întâmplă pe repede-înainte. De fapt, în cazul ei, aici e și cea mai mare problemă: ea lovește foarte rapid, ia mingea devreme și timpii ei de reacție sunt remarcabili. Pe zgură, unde face legea, aceste calități o transformă în ceva aproape imposibil de învins, pentru că are timp să gestioneze mingile și tot timpul lovește fiind în cea mai bună poziție de lovire; zgura îi oferă acele câteva secunde în plus de care are nevoie. Pe iarbă trebuie să mărească acest ritm, să întâmpine mingea și mai devreme, să lovească și mai rapid decat o face în mod normal, ceea ce evident înseamnă un risc mult prea mare, multe rame și o poziționare în teren neclară, mai ales dacă avem în vedere prizele ei atât de închise la lovituri. Ca să îi iasă loviturile și pe iarbă trebuie să se bifeze mult prea multe căsuțe. Printre ele: să aibă adversară care nu o pune la încercare prea des, să rămână mereu jos pe picioare și puternică, să facă puncte ușoare doar cu primele lovituri după serviciu.

Iga a ajuns la acest Wimbledon cu foarte multă încredere și cu seria de 21 menționată, dar această formă a ei nu a ajutat-o să evite o nouă eliminare prematură la Londra. Iar motivul e dat de multitudinea de detalii care stau, de fapt, într-un rezultat. Nu totul e despre formă. E și despre capacitatea de a se adapta situației curente sau incapacitatea de a găsi o modalitate de a fi eficientă și pe iarbă, în cazul ei.

Trebuie spus, de la bun început, că iarba e o suprafață pretențioasă, iar jucătorii care au avut succes pe suprafața asta l-au avut pentru că și-au adaptat loviturile și poziționarea în teren (modul cum fac pașii spre minge, modul în care accelerează, modul în care se poziționează la retur).

Tentația este de a spune că totul e despre forță pe iarbă, însă niște lovituri în forță nu îți garantează succesul; te aduc mai aproape de el, dar nu ți-l garantează. De asemenea, avem suficiente exemple în tenis care ne arată că nu e de ajuns să lovești plat sau să ai un super serviciu. Djokovic, Barty, Simona Halep, Vondrousova: toți acești campioni au avut succes pentru că, în anumite departamente ale jocului lor, au făcut „acele” mici ajustări care au făcut, în cele din urmă, diferența. Au învățat să controleze ei suprafața de joc, nu invers.

Swiatek nu a părut, nici astăzi, nici în alte meciuri pe iarbă, dispusă să ajusteze ceva astfel încât să ajungă să se simtă confortabil pe iarbă, în primul rând. Sau nu a ajuns încă la încrederea necesară pentru a face asta, pentru că orice schimbare majoră în joc presupune, totuși, un plonjon în necunoscut. Ea a mers pe același joc clasic, puternic și intens, dar care nu îi aduce, încă, eficiența pe care o caută – iar motivul are legătură cu esența ei. Esența ei e de jucătoare care ia din timpul de reacție, care atacă controlat și rapid, însă acest joc devine greu de susținut pe o suprafață atât de complexă, deși, din nou, ești tentat să crezi că ceea ce Iga joacă s-ar plia impecabil pe iarbă.

Dar nu se pliază pentru că, în realitate, tot acest joc rapid se întoarce împotriva ei: își asumă riscuri prea mari, vrea să lovească și mai rapid (de aici și toate acele rame) și, poate cel mai important aspect, nu controlează suprafața, deci nu își face pașii corecți, ceea ce, în cazul ei, dat fiind faptul jocul și priza la lovituri, se poate dovedi un dezastru. O jucătoare cu loviturile Igăi trebuie să fie mereu într-o poziție perfectă de lovire, altfel totul se poate transforma într-o sarabandă de erori. Iar jocul începe să arate cum a arătat în ultimele două seturi cu Putintseva.

Astăzi, dar și în alte ocazii pe iarbă, Iga n-a avut acel noroc de care spuneam mai sus, astfel încât să se bifeze căsuțele necesare. În meciul contra Yuliei Putintseva, cu excepția începutului de meci relativ solid, nu i-a funcționat nimic, în special pentru că a avut în față o adversară care a măcinat-o, încet și sigur, cu un tenis simplu, variat și cu ușoare tente agresive. Tactic, Putintseva a fost incredibilă: a executat planurile de joc cu o claritate ieșită din comun și a jucat exact ce trebuie pentru a o destabiliza pe poloneză. A plimbat-o des, contraatacând și folosindu-se de forța venită din partea cealaltă, a returnat mereu lung și pe centru (această decizie, de a returna lung, în picioarele adversarei, i-a adus puncte prețioase) și a surprins-o cu accelerările de rever în lung de linie. Pe lângă toate astea, a fost acel plus de variație care a făcut-o să rămână imprevizibilă (a pus scurte inteligente, a apelat la slice doar pentru a rupe ritmul) și să sădească și mai multe dubii în mintea Igăi.

Ce e impresionant la tot acest rezultat al Putintsevei (și nu doar, pentru că nu trebuie uitat că recent a câștigat titlu pe iarbă) e maniera grozavă în care a reușit să-și modeleze jocul, unul clasic de zgură, astfel încât să emită pretenții și pe iarbă.

Putintseva poate fi, până la urmă, un exemplu din acest punct de vedere: o jucătoare scundă, cu un joc care nu pare că ar putea răni pe iarbă, învinge o jucătoare în cea mai bună formă, un lider mondial și cea care domină circuitul cu o nonșalanță incredibilă.

A făcut asta jucând simplu, întinzând capcane la tot pasul și, reușind, în final să pună stăpânire pe suprafața – pentru că, de fapt acesta ar putea fi detaliul cel mai important pe iarbă. Depinde doar de Iga dacă va reuși să facă și ea asta, într-o bună zi, și să se definească drept o jucătoare excepțională pe toate suprafețele.