Ritmul halucinant în care a început să câștige sârbul a dat peste cap orice așteptare a companiei italiene. Care a avut încredere în sârb, înapoi în 2009, dar nu chiar atât de multă încredere. În echipamentul Tacchini, Djokovic a câștigat patru Slam-uri, s-a impus în peste 84 la sută din meciurile jucate și a deținut fotoliul de lider al ATP vreme de 11 luni consecutive.
Când, în 2009, Sergio Tacchini l-a legat pe Novak Djokovic cu un contract de 10 ani, oamenii din industrie au ridicat sprâncenele, dar au ridicat și posibilitatea ca brandul italian să găsească, astfel, calea spre rezolvarea problemelor financiare care îl aduseseră până aproape de faliment. Sergio Tacchini nu era la primul jucător cu care colabora. John McEnroe, Jimmy Connors sau Pete Sampras, Gabriela Sabatini sau Martina Hingis, cu toții au purtat echipament produs de compania italiană. În anii ’80, Tacchini și Fila erau mărcile cele mai reprezentative în tenis.
Dar, chiar și așa, cu tradiție cu tot, Sergio Tacchini nu e Nike, nu e nici Adidas, asta e clar. Și atunci, cum a ajuns să aibă un campion de dimensiunea lui Djokovic și ce a făcut ca să profite de asta?
În 2009, Djokovic era sub contract cu Adidas, dar, când s-a pus problema viitorului, compania germană a ales să mizeze pe Andy Murray, oferindu-i britanicului un contract pe cinci ani, care s-ar ridica la aproximativ 16 milioane de dolari. Murray, pe atunci loial companiei britanice Fred Perry, avea 22 de ani și ocupase, în luna august a acelui an, locul 2 în clasamentul ATP preț de câteva săptămâni. Toată lumea vorbea despre explozia iminentă a lui Andy, considerat omul care va sparge mai degrabă supremația Federer-Nadal. Dar, în pofida unui start promițător, cu o finală la Australian Open 2010, pierdută la Federer, Murray nu s-a ridicat niciodată la nivelul așteptărilor puse în el. N-a câștigat încă niciun Slam, a trecut prin tot felul de crize de rezultate și de formă, iar acum pare blocat mental și ca performanțe pe locul 4. Evident, Adidas a regretat, conform unor voci, direcția aleasă atunci.
Două săptămâni mai târziu după ce Murray semna contractul, Djokovic își anunța trecerea în barca italienilor de la Tacchini. Contract pe 10 ani, dar și un alt statut, acela de singura supervedetă a brandului. Tacchini își ceruse falimentul în 2007 și fusese cumpărată de omul de afaceri chinez Billy Ngok cu 42 de milioane de dolari în 2008. Și atunci, cum au putut să-l atragă pe Nole?
Cifrele n-au fost făcute niciodată publice, însă s-a spus că Djokovic a fost momit cu o sumă garantată mai mică decât ce se oferă pe piață unui jucător de calibrul său, dar cu bonusuri imense de performanță. În plus, sârbul primea o cotă parte din încasările ST din China, cotă parte din vânzările echipamentelor branduite cu numele său, iar o companie de echipament sportiv fondată de familia Djokovic a devenit, brusc, distribuitor exclusiv al produselor ST pe întreaga Europă de Est.
Practic, Djokovic devenea principala investiție publicitară a lui Tacchini. Fără posibilitatea de a ține mai mulți jucători sub contract, compania a pariat pe unul singur, în speranța că lucrurile se vor lega. La rândul său, Djokovic oferea din nou credibilitate unui brand vechi de 45 de ani, dar zguduit de problemele financiare.
Brusc, lucrurile au decolat. Djokovic a început să câștige tot, în 2011 a dominat cu o autoritate fantastică tenisul mondial, iar popularitatea sa a început să crească galopant, la nivelul pe care numai un lider mondial îl poate atinge. Produsele și logoul Sergio Tacchini au început să beneficieze, brusc, de o expunere aproape nesperată, lumea a început să cumpere tricourile purtate de Novak, totul bine, nu?
Nu, pentru că ritmul halucinant în care a început să câștige sârbul a dat peste cap orice așteptare a companiei italiene. Care a avut încredere în sârb, înapoi în 2009, dar nu chiar atâta încredere. În echipamentul Tacchini, Djokovic a câștigat patru Slam-uri, s-a impus în peste 84 la sută din meciurile jucate și a deținut fotoliul de lider al ATP vreme de 11 luni consecutive.
Asta a însemnat că Tacchini ar fi trebuit să plătească bonusurile cu care se angajase la semnarea contractului, dar primele zvonuri au apărut încă de anul trecut că ar fi restanțe către jucător.
De ce a ajuns Tacchini să nu țină pasul cu propriul campion? Surse din industrie vorbesc despre o strategie inexactă, dacă nu proastă, lipsă de coerență în gestionarea imaginii sârbului, dar, cel mai grav, de probleme în distribuție. Multe dintre echipamentele lui Djokovic nici măcar n-au ajuns în Statele Unite, cea mai mare piață de echipament de tenis, din cauza dezacordurilor dintre distribuitori și a procentului reținut de aceștia. Anul trecut, la o lună după US Open, tricourile lui Nole nu ajunseseră încă în magazinele americane. Practic, toată perioada prolifică vânzărilor fusese ratată. În plus, prețul a fost adesea mult peste cel practicat de Nike sau de Adidas, în medie cu câte 15-20 dolari mai mult pe tricou.
Mai scumpe, echipamentele marca Tacchini au fost și mai criticate, designul nefiind întotdeauna pe placul fanilor. ST a abuzat adesea de dungi, mai groase sau mai subțiri, inserând chiar și elemente mai rar întâlnite, precum aripi sau un dragon.
Chiar și așa însă, aceștia ar fi cumpărat, dacă ar fi avut ce și de unde. Spre disperarea celor de la capătul lanțului, proprietarii de magazine, tricourile pe care fanii le-au văzut la televizor nu erau disponibile, sau, când erau, ajungeau mult mai scumpe.
Fără să reușească să alinieze toate planetele în ritmul stelar impus de Djokovic, Sergio Tacchini nu a putut obține profitul pe care l-ar fi putut obține de pe urma sârbului, ajungând să nu mai facă față nici obligațiilor către el.
“Cu Djokovic, Sergio Tacchini a dat lovitura. E ca și cum ai semna cu un star rock exact înainte să lanseze primul hit. Tipul vorbește cinci limbi străine, e foarte simpatic, e plăcut de public, femeile îl adoră. Are succes. Are personalitate. Dar dacă nu știu să exploateze asta, cei de la Tacchini vor ajunge să nu mai poată să și-l permită”, prevestea un insider.
Și asta s-a întâmplat acum. Ieri, printr-un comunicat oficial chiar de ziua campionului sârb, care a împlinit 25 de ani, Tacchini anunța, cu mult înainte de finalul celor 10 ani de contract, că a decis ‘să-i ofere lui Djokovic șansa de a exploata noi opțiuni”, mulțumindu-i pentru contribuția adusă. În traducere însă, brandul italian a aruncat prosopul. Novak a devenit o pălărie prea mare.
Interesant însă pasul următor al sârbului. Deși s-a speculat despre o eventuală revenire la Adidas, Djokovic a ales să meargă cumva tot pe aceeași linie, confirmând că-și dorește să fie singura vedetă autentică din portofoliul brandului cu care semnează. De data asta, Nole va ataca piața asiatică, alegând să se partenerieze cu japonezii de la Uniqlo. Brandul din Țara Soarelui Răsare nu este neapărat specializat pe echipament sportiv, fiind un concurent al H&M și Zara, dar are suficiente conexiuni cu sportul. Uniqlo a echipat la trei Olimpiade delegația Japoniei, are 200 de spații în întreaga lume, dintre care unul exclusivist, pe Fifth Avenue, în New York, deci măcar prezența pe piața americană nu se mai anunță a fi o problemă. Kei Nishikori, vedeta tenisului masculin din Japonia, este și el sub contract cu Uniqlo. Detalii contractului care va fi semnat azi nu au fost încă anunțate, însă, cel mai probabil, ele sunt asemănătoare cu cel avut de Djokovic cu Sergio Tacchini.
Nole va debuta cu noul echipament chiar de la Roland Garros.
UPDATE: Contractul a fost semnat, miercuri, la Paris și se întinde pe 5 ani, neexistând o clauză de exit. Conform acestuia, Novak va purta atât echipamentul sportiv, cât și cel casual produs de japonezi și va lucra alături de Uniqlo la detalii legate de design, material și culori. Există, de asemenea, și clauze în contract potrivit cărora o parte din încasările produselor marca Djokovic să fie donate în scopuri caritabile. Și un moment simpatic la evenimentul de lansare: întrebat de ziariști de ce s-au orientat către Nole, șeful Uniqlo a răspuns: “L-ați văzut zâmbind? De aia!”
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română