Cupa Davis, supusă presiunilor. Este schimbarea formatului necesară?

Echipa Cehiei, care a câştigat weekendul trecut Cupa Davis după 32 de ani, are doar 10 săptămâni la dispoziţie pentru a-şi savura succesul. Între 1 şi 3 februarie, cehii vor juca deja primul tur din Grupa Mondială, în deplasare, contra Elveţiei. Unele voci spun că este cam repede. Aceleaşi voci spun că poate ar fi mai bine pentru toată lumea ca Davis Cup să se joace un an da, un an nu.

Nu este prima sau singura sugestie de a schimba organizarea Cupei Davis. Competiţia a împlinit un secol anul acesta, dar în ultimii ani parcă s-au înmulţit ca niciodată vocile care cer modificări în felul în care se desfăşoară. Cupa Davis are o istorie venerabilă şi este recunoscută mondial, dar a ajuns să aibă o poziţie oarecum ingrată: răspândită pe toate meridianele şi înghesuită 4 weekenduri pe an între Grand Slam-uri, Masters-uri şi vacanţele jucătorilor. Din cauza calendarului din ce în ce mai solicitant şi concurenței din ce în ce mai acerbe din circuit, mulţi jucători de top spun pas şi preferă să se odihnească sau să se recupereze decât să rişte accidentări care le-ar periclita restul sezonului (cazul sud-africanului Kevin Anderson, care anul acesta a refuzat să joace Cupa Davis exact din motivul de mai sus, a făcut ceva valuri).

Jucătorii trebuie să jongleze foarte iscusit pentru a găsi timp şi forţă de a veni la Cupa Davis. Ajută să fii parte dintr-o echipă şi ţară unde Cupa Davis este foarte importantă: este cunoscut de exemplu devotamentul legendar al argentinienilor faţă de această competiţie. Probabil din cauză că n-au câştigat-o niciodată, Cupa Davis a căpătat proporţiile unei aventuri mistice, ceva între o cruciadă şi căutarea Sfântului Graal. De asemenea, ajută dacă eşti parte dintr-o ţară care are mai mulţi jucători de top şi la simplu şi la dublu, ca Spania, Franţa sau Statele Unite; astfel ai o şansă reală de face parte din echipa câştigătoare. Andy Murray, de exemplu, nu poate fi învinuit că sare deseori peste meciurile de Cupa Davis. Oricât s-ar chinui, sunt slabe spre zero şansele de a câştiga de unul singur. Federer a avut aceeaşi dilemă până când a apărut Wawrinka în ecuaţie. Dar chiar şi în doi este extrem de greu.

ITF a mai impulsionat participarea jucătorilor de top cu regula de a le condiţiona înscrierea la Olimpiadă de prezenţa la Cupa Davis. Olimpiada a început să fie un eveniment notabil şi pentru tenis, aşadar Cupa Davis a beneficiat de pe urma participării jucătorilor de top, care voiau să fie eligibili pentru JO.

Însă Cupa Davis nu se confruntă doar cu problema participării inegale a jucătorilor de top. Fanii au început să se plângă că competiţia e prea fragmentată, răspândită aşa cum este acum, şi spaţial şi temporal. S-a argumentat că o etapă nu evoluează natural în următoarea, fiindcă sunt aşa distanţate în timp, şi spectatorii trebuie într-un fel s-o “ia de la zero” mereu. S-au propus diverse soluţii pentru compactarea Cupei Davis:  strângerea tuturor echipelor într-un singur loc şi organizarea tuturor etapelor odată, de exemplu în februarie. Un fel de Campionatul Mondial la fotbal. Dar în acest caz este nevoie de o schimbare în numărul de meciuri jucate pe etapă, sau în numărul de seturi pe meci. Îmi vine greu să cred că jucătorii vor fi în stare să joace atîtea meciuri de 3 seturi din 5 timp de două săptămâni, în condiţiile în care unii vor trebui să joace şi simplu şi dublu, în zile consecutive. Ar trebui lungită perioada la trei săptămâni poate, iar în condiţiile în care turneele se calcă pe picioare pentru spaţiu în calendarul ATP, recent scurtat, mi-e greu să cred că se va găsi aşa uşor o perioadă de 3 săptămâni consecutive Cupei Davis.

De asemenea, altă observaţie este avantajul evident pe care-l are echipa care organizează întâlnirea. Pe lângă susţinerea publicului, echipa gazdă alege suprafaţa. Iar în tenis suprafaţa joacă un rol crucial. Statisticile reflectă acest avantaj: în 7 din ultimele 10 finale, echipa gazdă a ieşit campioană. La Praga, Alex Corretja a trebuit să facă faţă acestei dileme, din care nu prea a ieşit bine: l-a selectat pe Almagro, care  este un jucător bine clasat (nr. 11), dar este specialist pe zgură, în defavoarea lui Feliciano Lopez , care are un joc mai bine adaptat pe suprafeţe rapide, dar care este acum nr. 40. Corretja a fost criticat de presa spaniolă că nu l-a ales pe Lopez. Chiar şi Feliciano şi-a exprimat nedumerirea. Însă suprafaţa rapidă de la Praga l-a obligat pe Corretja să aleagă între două rele. Corretja a ales răul mai mic, şi a pierdut. Soluţia propusă: finala să se joace în două etape, câte una la fiecare echipă acasă.

John McEnroe susţine că în ultimele decenii Davis Cup este în declin. McEnroe are totuşi tendinţa cunoscută de a idiliza anii 70 şi 80 ca fiind anii cei mai buni ai tenisului. Nu cred că e o coincidenţă faptul că aceste decenii sunt cele în care se întâmpla să joace şi el. Francesco Ricci Bitti, preşedintele ITF, insistă că, dimpotrivă, Cupa Davis este “într-o formă foarte bună”. Dând ca exemplu atmosfera de la Praga, Ricci Bitti a spus că “Davis Cup este foarte atractivă, nu trebuie să ne facem griji în această privinţă.” Cât despre vocile care cer schimbarea formatului, a adăugat: “Există o comisie care ia în considerare propunerile de schimbare, dar trebuie să fim conştienţi de toate avantajele şi dezavantajele înainte să modificăm ceva care merge foarte bine”.

Într-adevăr, din punct de vedere financiar, Cupa Davis pare c-o duce bine, chiar în aceste vremuri de criză. În timp ce WTA se chinuie încă să găsească un sponsor principal (contractul cu Sony expiră anul acesta), ITF are sprijinul ferm al BNP Paribas ca sponsor principal, iar zilele trecute Rolex şi NH Hotels şi-au reînnoit angajamentele. Banii de la sponsori şi parte din banii din drepturile de televiziune sunt consideraţi bani pentru cheltuieli şi premii pentru jucători. Cupa Davis este de asemenea o sursă de venituri pentru ţările organizatoare. Acestea păstrează 90% din banii din bilete (10% merge la ITF) şi parte din drepturile de televiziune. Potrivit unui raport financiar emis de ITF, în 2008 Cupa Davis a generat venituri de $53 milioane, cu o medie de $2.25 milioane pentru fiecare întâlnire din World Group, Grupa 1 şi Grupa 2.

Fără îndoială, Cupa Davis este necesară, şi are deja o istorie şi o reputaţie incontestabile. Câştigarea ei este o realizare excepţională pentru ţările participante. Deşi ar fi câştigat-o a patra oară în ultimii 5 ani, spaniolii nu au fost mai puţin dezamăgiţi după înfrângerea de la Praga decât să zicem argentinienii, care n-au câştigat-o niciodată. Pentru a evalua importanţa Cupei Davis, nu trebuie decât să te uiţi la reacţia învinşilor din finalele ultimilor ani: lacrimile şi tristeţea lor spun multe.

Deşi formatul este supus multor critici, deocamdată Cupa Davis funcţionează, cam în felul în care a spus Churchill că funcţionează democraţia: “Democraţia este cea mai proastă formă de organizare, cu excepţia tuturor celorlalte”.