Nadal, studiu de caz | Liniștea de dinaintea meciului care n-a mai fost

V-am invitat, acum ceva vreme, să ne povestiți experiențele voastre directe cu jucătorii preferați, momentele în care ați avut șansa să îi urmăriți, cunoașteți, fotografiați, studiați de aproape. Am primit multe texte bune și foarte bune, dintre care veți regăsi o selecție pe site. Până atunci, am decis să oferim un spațiu separat unui articol, pe care ni l-a trimis Dana Maria (căreia îi mulțumim), și care ne-a plăcut mult. E o privire foarte atentă, în detaliu, asupra unui moment banal, dar atât de important, din programul lui Rafa Nadal: un antrenament ușor de dinaintea unui meci. Tocmai banalul îl transformă în special: petrecut la Madrid, în 2011, e unul dintre nenumăratele episoade prin care campionul spaniol trece zilnic în rutina sa de sezon, cu nimic mai diferit decât altele; evident, la pachet vine și inevitabila agitație a fanilor, aceeași pe orice mapamond. Și totuși, e remarcabil să-l percepi pe Rafa la fel de concentrat, la fel de atent la detalii ca și cum în joc ar fi fost un titlu la Roland Garros. Un articol-experiență, care merită trecut în seria noastră de povești din spatele cortinei, alături de cele cu Djokovic sau Federer, și care vine la un moment cum nu se putea mai potrivit, dat fiind entuziasmul generat de revenirea lui Nadal pe teren. Așadar, textul e mai jos. (Adrian)   

Exact în secunda în care pășește pe teren, urmat îndeaproape de doi bodyguarzi, mulțimea adunată pe unul dintre așa numitele outdoor courts izbucnește în urale, aplauze și chiote. Salută rapid, pe toate lumea, cu mâna ușor ridicată. Nu cară geanta doldora de rachete pe umăr, ci poartă în mâna stângă o singură rachetă. Acesta e doar un antrenament. 

În spatele lui, se furișează pe teren antrenorul, fizioterapeutul și alții din echipă. Deja sunt de ceva vreme pe teren managerul și sparing partner-ul, un jucător foarte tânăr, pe care îmi este imposibil să-l identific. Acesta a avut parte de clipele lui de glorie un pic mai înainte, când niște fete din primul rând l-au rugat să facă o poză alături de ele, cerință pe care a îndeplinit-o foarte amabil și cu un zâmbet cât soarele de pe cer. Acum, nimeni nu mai are ochi pentru el.

Rafa pare… foarte Rafa, cam ăsta este primul gând care îmi vine în minte, acum că se află la aproximativ doi-trei metri distanță. Nu este prima dată când îl văd live, dar este prima dată când nu îl văd din spatele pogoanelor de loje ale marilor stadioane. Este foarte serios și, sub șapca neagră, pe care o poartă cu cozorocul întors la spate, este foarte absorbit în el însuși. Pare complet surd la orice vine din exterior, chit că adorația mulțimii deja se manifestă în scandări sacadate ale numelui său. 

Spre deosebire de meciurile oficiale, nu are wristband decât la mâna stângă. Deja e la fileu, dă mâna cu partenerul, iar lumea este în picioare. Și face mult zgomot. Se creează câteva secunde de vacarm total, în care o fată aflată exact în fața mea îl strigă pe nume. O țintește cu privirea și o roagă să tacă. Îi roagă pe toți să facă liniște. Va da autografe la sfârșit. Când se îndreaptă către partea lui de teren, cei aflați în tribună de acolo izbucnesc ca un cazan sub presiune. Se roagă din nou de ei. Peste câtva timp, aveam să citesc despre fascinația pe care o nutrește pentru liniștea dintr-un stadion anume. Acum incearcă încă o dată să o obțină. Puțină liniște. Por favor.     

Suntem în Spania, iar liniște nu va fi vreodată, doar iluzia ei, și cu iluzia asta își începe antrenamentul. Înregistrez amănunte pe care, din tribunele megalomanice ale stadioanelor, nu le-am putut vedea niciodată. Deși ritmul pe teren este deocamdată mai degrabă domol și liniștit, accelerarea pe care Rafa o are pe forehand, în momentul în care lovește mingea, este pur și simplu amețitoare. Loviturile lui sunt, surprinzător, foarte plate, iar proporția între forehand-urile ortodoxe și cele biciuite aș zice că este cam de 50-50%. 

Așa deci. Deodată, mulțimea se foiește într-un alt fel decât se foiește pentru Rafa. De undeva, alunecând maiestuos către mijlocul terenului, apare, în sacou bleumarin, Ion Țiriac.  Dă mâna cu Toni, la fileu, și îi vorbește preț de câteva secunde. Din spatele ochelarilor negri, Toni nu schițează absolut nicio expresie. Lui Rafa, așezat deja pe scaun, Țiriac îi vorbește mult mai mult. Nu îmi dau seama ce se întâmplă, pentru că Maymo, fizioterapeutul, s-a plantat chiar în spatele lui Rafa și îmi obturează vederea. Pentru prima dată, îmi dau seama, peste noi toți plutește o liniște absolută. 

Cei de pe teren vorbesc foarte încet. Nimeni nu-l bagă în seamă pe sparring-partner, care stă în jumătatea lui de teren și este la fel de în ceață ca noi, restul. Țiriac dă să plece, dar se oprește în dreptul lui Carlos Costa, îl bate pe obraz ușor, cu plama, și toți izbucnesc în râs. În fine, Țiriac pleacă prin colțul opus celui prin care a apărut, iar lumea îl aplaudă. 

În jurul meu, toată lumea se întreabă, în trei-patru limbi diferite, ce s-a întâmplat, ceva important, desigur, dacă organizatorul turneului himself a fost mesagerul. Rafa își reia antrenamentul imperturbabil, cu Toni lângă el. Deja practică voleul, pe care are un fel aparte de a-l executa. Arată ca un patinator de viteză pus să ia parte la un spectacol de patinaj artistic. Mă face să zâmbesc, iar asta este unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat întotdeauna la el.

 

E aproape de o oră pe teren și un forehand îi scapă în afară. Se oftică și se lovește, frustrat, cu mâna peste coapsă. Un nume șerpuiește prin mulțimea care a avut urechi de auzit: Del Potro. Și-atunci știu, înainte să aud continuarea, că meciul pe care am sperat atât de mult să-l văd, între Rafa și Delpo, nu va mai avea loc. „Del Potro s-a retras”. Vin înjurăturile, acuzele. Aici, lumea trăiește tenisul cu patimă. Îmi place și totuși, nu. Pentru câteva momente, Rafa, care-și continuă antrenamentul neclintit, nu mai este în centrul atenției și situația asta pare să-i convină de minune. 

Încep să joace, iar registrul se schimbă. Nu mai lovește preponderant de pe loc, deplasându-se lejer, un pas-doi, dreapta-stânga. Acum joaca devine serioasă. Aleargă. Loviturile sunt pline. Nu trec mai mult de cinci schimburi, că reușește să execute un forehand din săritură, în lung de linie, pe care celălalt abia, abia îl returnează. E o minge înaltă, care va ateriza mult înăuntrul terenului. Rafa e acolo, se pregătește să execute smash-ul. Ahora! strigă un spectator și, în acea fracțiune de secundă în care mulțimea este gâtuită de fiorul anticipării loviturii, Rafa își suspendă mișcarea, renunță să execute smash-ul, iar mingea cade ușor, jos. Cinism sau economie de efort? Probabil amândouă, but who cares anyway?  

A uitat scorul, partenerul i-l reamintește. Mărește viteza cu care se deplasează, iar la o scurtă perfectă a celuilalt face un sprint formidabil. Începe să semene cu sălbăticiunea care mi-a atras atenția pe vremea când era mai mult Rafael și mai puțin nah-DAHL. 

Între puncte face ceea ce obișnuiește să facă și pe teren. Adică patrulează de colo-colo, în spatele liniei de fund, ca un rechin pe lângă recif. De data asta, însă, în cele două-trei secunde care trec până ca partenerul să repună mingea în joc, se apleacă în față și își apasă palmele pe amândoi genunchii.   

Îi scapă iar o minge în afara terenului și iar se oftică. Același gest de frustrare. “€œCât e?” își întreabă din nou partenerul. Este obsedat de scor, chiar și aici, într-un joc de antrenament. Cel puțin unul dintre clișee, cel despre competitivitatea personajului, este, așadar, adevărat. La fel de adevărate sunt și ticurile. Tot aresenalul de gesturi maniacale pe care i-l știu din timpul meciurilor este acolo. 

Pauză. Lumea are impresia că s-a terminat și e gata să dea năvală la autografe. Rafa, în schimb, stă jos foarte liniștit. Toni calmează mulțimea, iar lui Rafa îi zice una alta, nu prea multe și nici cu prea multă convingere. În fapt, Toni, în general, pare a nu-i spune foarte multe. „La cadera” (n.r. Șold), precizează cineva. Aha, de-aia s-a retras Delpo.  

Dar nu am timp să jelesc după meciul care nu va mai fi. Mingea de la partenerul de antrenament îi ajunge lui Rafa pe rever și aleargă să o prindă, gata-gata să îl dărâme pe Toni, care îi stă în drum și care reușește, cu un gest disperat, să se retragă cumva din calea lui. Între timp, mingea se întoarce de la celălalt pe forehand, iar Rafa nu mai are timp să o ajungă. În mai puțin de un minut, partenerul de joc îi face iar punct, după exact același scenariu. Este schema cu care îl va avea la mână, de multe ori în cursul lui 2011, noul lui rival, Djokovic. Aici și acum, însă, s-a terminat. 

După o oră și jumătate, într-un vacarm la fel de nebun precum cel în care a început, antrenamentul lui Rafael Nadal se încheie. Își verifică telefonul. Pare din nou exclusiv conectat la el însuși și surd la zgomotul din afară. Aparent, desigur. Toni înșfacă rachetele și pleacă, ca de altfel și restul echipei. 

Nadal este singur cu mulțimea forfotitoare. Se îndreaptă către capătul cel mai îndepărtat al terenului și începe să semneze autografe. Mă număr printre cele patru-cinci persoane care aleg să stea pe loc și să transforme această oportunitate într-un moment de răgaz pentru a privi la un mare campion într-o liniște absolut desăvârșită.

***  

Dacă aveți și voi o poveste, ne puteți scrie pe adresa office@werock.ro