Maratoanele lui Andy Murray. Despre esența jucătorului cu o pasiune uriașă pentru tenis
Radu Marina | 24 februarie 2023Parcursul lui Andy Murray către a 71-a sa finală e ca o picătură a întregii lui cariere. Meciuri lungi, mingi de meci salvate, reveniri improbabile, un efort uriaș. Și o inimă mare.
Parcursul lui Andy Murray către a 71-a sa finală e ca o picătură a întregii lui cariere. Meciuri lungi, mingi de meci salvate, reveniri improbabile, un efort uriaș. Și o inimă mare.
Cariera lui Andy Murray ar putea fi definită drept un maraton. Traiectoria lui a fost adesea despre efort și răbdare, despre pași mici, dar siguri și curajoși. Despre rezistență și încăpățânarea de a-și depăși toate limitele posibile – de la cele fizice până la tenisul propriu-zis. Toate astea n-au fost mereu bine primite sau înțelese. A fost criticat că e prea defensiv, dar a dus tenisul de contraatac la rang de excelență. I s-a reproșat că e un “underachiever”, că palmaresul lui ar fi arătat altfel dacă ar fi riscat mai mult (și mai des), dar și-a creat un mod aproape unic de a câștiga meciuri, devenind unul dintre cei mai titrați jucători de tenis. Apreciat, înainte de orice, pentru inteligența lui de pe teren (și din afară, bineînțeles) și pentru cocktailul de opțiuni pe care îl oferă pe teren.
Murray nu a încercat niciodată să-și surclaseze adversarii prin forță (deși ar fi putut), dar a știut și știe cum să-i epuizeze întâi mental, apoi fizic. Nu s-a bazat niciodată pe agresivitate pentru a-și impune stilul de joc, deși, din nou, are și această opțiune și o poate executa convingător. A avut întotdeauna grijă să-și citească oponentul și să-l lovească unde-l doare mai tare. Toate aceste feluri diferite de a câștiga i-au adus deopotrivă o apreciere enormă, dar și critici, sau ochi dați peste cap.
Limbajul corpului său pe teren, al unui om aparent nefericit cu misiunea lui, indică uneori că totul e gata, că renunță, că urmează să cedeze. Dar tenisul lui arată altceva. Începe meciurile mai întotdeauna molcom, parcă prea relaxat – dar niciodată nu pierde contactul cu adversarul; pare tot timpul cu o viteză în minus în multe momente ale unui meci, dar odată ce simte miros de sânge, devine imposibil de prins din urmă. Andy te lasă să-ți faci jocul, te lasă cu impresia că deții controlul, apoi te citește, te sufocă și nu-l mai poți atinge. Dar face toate lucrurile astea într-un mod subtil, încât de cele mai multe ori adversarul nu știe când, cum sau de ce a pierdut.
Toate aceste combinații – un tenis de contraatac, bazat pe o defensivă excelentă, cu o bună viziune asupra terenului, mereu atent la ce face adversarul – l-au transformat într-un veritabil maratonist, iar cariera lui a fost adesea definită de aceste meciuri lungi și dramatice pe care le-a câștigat de-a lungul anilor.
Deși în ultimii ani aceste maratoane au devenit tot mai dese în cariera lui, mai greu de evitat din motive evidente (vârsta mai înaintată, operația suferită la șold, recuperarea dificilă după operație), acest mod de a câștiga – chinuit, greu, după multă muncă și revenind mereu și mereu – l-a definit întotdeauna pe jucătorul Andy Murray. Cel care, deși s-a deosebit mereu de toți ceilalți mari rivali ai săi, are câte ceva din calitățile celor trei.
Are în sânge acel refuz de a nu se da bătut al lui Rafa Nadal, dar nu îți dă impresia că joacă fiecare punct ca și cum viața lui ar depinde de acel punct, precum o face spaniolul – deși de cele mai multe ori obține același rezultat. E capabil să își blocheze adversarii cu retururi stil Djokovic, dar le scoate la înaintare numai și numai când se simte încolțit. Și, desigur, are posibilitatea de a câștiga meciuri prin capacitatea de a varia, improviza și de a crea, atât de specifică lui Federer.
În acest an, parcă mai mult că oricând, Murray a ținut să ne arate din ce e făcut și, în același timp, să ne reamintească esența lui. Ajuns la 35 de ani și după o intervenție chirurgicală complicată suferită la șold (făcută pentru a-i îmbunătăți calitatea vieții, nu neapărat pentru a putea continua cu sportul de performanță), Murray a câștigat o serie de meciuri absolut imense – ca intensitate, ca dramatism, ca durată.
După ce la Australian Open, în turul doi, a câștigat cel mai lung meci din cariera sa (5 ore și 50 de minute) cu Thanasi Kokkinakis, revenind de la 0-2 la seturi și devenind jucătorul cu cele mai multe reveniri din istoria tenisului de la 0-2 la seturi (are 11 astfel de reveniri), Murray s-a întors pe teren la Doha (ATP 250), unde s-a calificat în finală, după patru meciuri consecutive pe care le-a câștigat în trei seturi.
Lăsând la o parte categoria turneului – nu e un Slam, nu e un Masters – acest parcurs de la Doha e definitoriu pentru ceea ce reprezintă, până la urmă, Andy Murray: un jucător incredibil, cu o etică a muncii desăvârșită, care poate câștiga în orice circumstanțe, care câștigă în felul lui, care știe cum să-și facă loc într-un meci și care a transformat acest mod de a câștiga într-o rutină care nu mai pare neobișnuită.
Andy a trecut în primul tur a trecut (4-6, 6-1, 7-6) de Lorenzo Sonego, în aproape 3 ore de joc și după trei mingi de meci salvate. În turul doi a avut nevoie de peste trei ore să-l elimine pe Alexander Zverev, favoritul 4 al turneului. În sferturile de finală a revenit de la 0-1 la seturi cu Alexandre Muller.
În semifinale, a dus totul și mai departe. Cinci mingi de meci salvate și revenire de la 3-5 în decisiv în doar două ore și jumătate petrecute pe teren, în victoria, 6-0, 3-6, 7-6 (6) cu cehul Lehecka, în drum spre a 71-a finală a carierei.
Genul acesta de victorii nu sunt o întâmplare la Murray. Stilul lui de joc, desigur, duce la aceste meciuri lungi, iar, cum spuneam, contextul actual le face tot mai greu de evitat. Dar ce e remarcabil e că el și-a asumat până la capăt această misiune, indiferent de consecințe sau critici. În decursul celor 20 de ani de când debutat în circuitul profesionist, Murray nu și-a pierdut identitatea ca jucător: s-a format ca un jucător defensiv, cu tente clare de counter-puncher și așa a rămas. Acestui stil i-a adăugat, treptat, noi și noi dimensiuni, dar fără a-și schimba fundația. Și-a dorit să câștige meciuri în felul său – enervându-și adversarii cu loburile geniale, exasperându-i cu o defensivă imbatabilă și reușind mai mereu să-i prindă din urmă cu tot felul de artificii – făcând pe teren ce simte, arătându-și vulnerabilitatea și exprimându-și emoțiile cu fiecare ocazie. Asta e, de fapt esența lui Murray: un jucător care și-a lăsat atât tenisul, dar și emoțiile să vorbească pe teren, care respiră pentru tenis și iubește la nebunie acest sport.
“Am o inimă mare”, a spus Murray după victoria cu Kokkinakis de la Australian Open 2023 și nu putem decât să-i dăm dreptate. Afară de muncă, perseverență și ambiția asta nesfârșită de a rezista tuturor asalturilor adversarilor e pasiunea și iubirea pentru acest sport. Doar un om pasionat până peste cap e capabil să câștige atât de mult, să revină din atât de multe situații complicate și să ducă la bun sfârșit meciuri epuizante, care se întind câte trei, patru sau cinci ore. Și nu doar că e capabil să facă asta. Dar o poate repeta iar și iar și iar. Cu același rezultat.
Foto: Profimedia Images
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
