Ivan Lendl: Campionul de care, în sfârşit, tuturor le pasă

“Mai degrabă storci apă dintr-o piatră decât să scoţi informaţii de la Ivan Lendl” – Darren Cahill

Pe 7 martie, Ivan Lendl a împlinit 53 de ani. A dominat a doua parte a anilor 80, a fost nr. 1 timp de 270 de săptămâni şi a câştigat 94 de titluri, dintre care 8 de Grand Slam. Şi l-a enervat îngrozitor pe John McEnroe.

Lendl era o personalitate atât de controversată, încât Sports Illustrated a făcut o faimoasă copertă cu el după ce-a câştigat US Open, pe care a intitulat-o: “Lendl, campionul de care nimănui nu-i pasă”. McEnroe îl descrie acum, la mai bine de 25 de ani distanţă de duelurile lor, ca fiind o combinaţie ciudată de “comportament agresiv şi copilăros în acelaşi timp” şi mărturiseşte că nici acum nu-i înţelege simţul umorului.

Lendl nu a fost ales “Mr Popularity” când juca, însă a avut un rol esenţial în progresul tenisului. Cunoscut ca un “choker” la începutul carierei (ca şi Andy Murray, elevul său de acum, a pierdut primele patru finale de Slam disputate), Lendl a căutat un avantaj asupra adversarilor prin îmbunătăţirea fitness-ului, al disciplinei off court şi a tehnologiei rachetelor. Boris Becker spune că fost primul jucător care a început să călătoarească cu un “anturaj”: antrenor de fitness, fizioterapeut, nutriţionist.

A fost primul tenisman care a introdus în antrenamentele lui un program serios de fitness, primul care a început să-şi controleze regimul alimentar, primul care a sesizat importanţa recuperării dintre meciuri, primul care a început să folosească tehnici din afara tenisului. A lucrat cu un psiholog sportiv (pe care i-a recomandat-o şi lui Andy) pentru a-şi îmbunătăţi concentrarea şi tăria mentală pe teren. A încercat chiar să introducă meditaţia în programul lui zilnic pentru a se relaxa, dar nu a reuşit, aşa că în loc de meditaţie obişnuia să-şi reîncarce bateriile dormind cu regularitate după-amiaza. A acordat atenţie tehnologiei rachetelor, fiind primul care a jucat cu rachete moderne, făcute din alte materiale decât lemn, şi era foarte pretenţios în legătură cu felul în care îi erau racordate.

Dar poate cea mai importantă contribuţie a lui Ivan Lendl la tenisul modern este că a promovat jocul de forţă din spatele terenului. Lendl nu era un voleeur nemaipomenit, şi, în epoca serve-volley, aceasta era o mare problemă. A trebuit deci să găsească o modalitate de a câştiga fără să vină la fileu: fie prin passing-shots, fie prin lovituri direct câştigătoare. David Foster Wallace ne explică:  

„Armele sale erau lovitura de dreapta şi reverul. Mai ales dreapta, pe care o putea lovi extrem de tare datorită topspin-ului pus pe minge. Amestecul de viteză şi topspin i-a permis lui Lendl să facă ceva crucial pentru dezvoltarea jocului din spatele terenului: să creeze unghiuri extraordinar de radicale cu loviturile sale puternice, în principiu datorită vitezei cu care topspin-ul forţează mingea să cadă abrupt, fără să iasă în out.

Uitându-ne înapoi, acest lucru a schimbat întreaga dinamică a jocului. Timp de decenii, unghiurile făcuseră jocul de servici-vole atât de periculos. Cu cât jucătorul este mai aproape de fileu, cu atât i se deschide mai mult terenul adversarului—avantajul clasic al voleelor era că puteai să loveşti în unghiuri care nu erau disponibile din mijlocul sau spatele terenului, pentru ca mingea ar fi ieşit în out. Dar topspin-ul, dacă este foarte mare, poate aduce mingea repede în jos astfel încât să aterizeze în teren. În special dacă înaintezi puţin în teren, mai multe unghiuri sunt posibile. Viteza loviturii, topspin-ul şi unghiuri agresive din spatele terenului: iată jocul modern de tenis.”

După ce s-a retras, Lendl a stat departe de lumea tenisului – nici măcar în circuitul veteranilor n-a jucat absolut deloc. S-a implicat în creşterea celor cinci fiice şi în sprijinirea lor în carieră. Şi s-a apucat de golf. O vreme chiar a cochetat cu ideea de a juca golf profesionist şi s-a pregătit sistematic, aşa cum numai el poate s-o facă. McEnroe spune că la un moment dat şi-ar fi dat seama că nu va  fi  niciodată atât de bun la golf pe cât şi-ar dori şi a renunţat la idee, reîntorcându-se la lucrul pe care ştie să-l facă cel mai bine: tenisul. După ani de absenţă şi-a făcut apariţia în circuit la sfârşitul lui 2011, ca antrenor al lui Andy Murray, un jucător despre care multă lume zice că-i seamănă: e muncitor, e cam morocănos şi avea probleme în  face pasul decisiv peste finalele de GS.

La început, parteneriatul a creat senzaţie: Lendl este probabil cel mai high profile jucător care a devenit antrenor. Chestia şi mai interesantă este că acesta este primul lui job ca antrenor. Lumea era puţin nedumerită şi aştepta să vadă rezultatele. Acestea n-au venit imediat, dar din vară, de la Wimbledon, unde Andy a pierdut o finală luptată la Federer, au început să apără semne că Murray intră pe teren cu o mentalitate un pic diferită. Mai puţine văicăreli, mai puţină dramă, şi mai mult stoicism. Efectul Lendl începea să se simtă.

Influența lui Lendl a început să se vadă şi în jocul lui Murray: mai agresiv, mai înfipt pe linia de fund şi mai dispus să apese el primul pe trăgaci în schimburi. Imperturbabil, cu aceeaşi faţă pe care nu se poate citi nimic, Lendl l-a urmărit din tribune pe Andy şi când a plâns la discursul de după Wimbledon, şi când a sărit în aer de bucurie după câştigarea JO, şi când s-a ghemuit, acoperindu-şi şocat faţa după ce a câştigat US Open. Ok, la US Open, Lendl a zâmbit puţin la ceremonie, dar asta numai pentru că l-a înghiontit Marry Carrillo.

Ce e cel puţin la fel de interesant ca efectul bun al lui Lendl asupra jocului lui Andy este efectul bun asupra psihicului său. Din veştile care mai vin din tabăra Murray via Judy Murray sau a jurnaliştilor britanici sau a altor jucători, sau din declaraţiile lui Andy însuşi, se pare că Mr Lendl are un simţ al umorului complet ţăcănit şi n-are nicio ruşine în a-l etala în toată splendoarea lui. Acum câteva zile, de Ziua Mondială a Tenisului, Lendl a jucat un demonstrativ la Hong Kong alături de vechiul lui adversar, John McEnroe. Întrebat la conferinţă dacă Andy va urmări meciul chiar dacă diferenţa de fus orar era mare, Lendl a replicat sec: „Sper că nu. Va fi 3.30 noaptea în California şi mâine are antrenament”. După finala emoţională pierdută anul trecut la Wimbledon, primul lucru pe care i l-a spus lui Murray a fost: „Well done. La cât vrei să te antrenezi mâine?” În Australia, Jez Green, fitness trainerul lui Andy a apărut la o conferinţă de presă a acestuia şi în chicotelile lui Andy şi ale jurnaliştilor i-a cerut scuze în mod public lui Lendl că-l subestimase: se pare că Jez îl provocase pe Ivan la o întrecere fizică, necrezându-l în stare la vârsta lui să mai facă mare brânză. Lendl îl bătuse, iar acum Jez trebuia să recunoască asta în faţa lumii întregi.  

Curios, Ivan Lendl suscită mai mult interes şi simpatie din partea fanilor acum, ca antrenor, decât în zilele sale de glorie. Titlul de pe coperta Sports Illustrated nu mai este valabil: acum tuturor ne pasă ce face, ce zice, sau dacă ridică uşor o sprânceană când îl urmăreşte pe Murray jucând. Poate că lumea tenisului a început în sfârşit să-l înţeleagă pe acest jucător atât de greu de înţeles.

De ziua lui, Ivan, marele excentric, îi răspundea printr-un sms lui Judy Murray la urări: „Te rog, reaminteşte-mi, sunt FOARTE bătrân: cine eşti??”. Cred că şi Johnny Mac ar fi de acord că asta a fost foarte bună.