10 mituri supărătoare din tenis și de ce sunt ele greșite (I)

Le știți cu toții. Sunt acele păreri preconcepute prezente în orice sport, de care nici tenisul nu este ferit. Le vezi peste tot, în discuțiile fanilor, pe forumurile de pe Internet, ba, uneori, în căldura momentului, mai scapă chiar și prin comentariile ziariștilor de specialitate.  La urma urmelor, oameni suntem cu toții și avem păreri. Iar cele greșite tot păreri sunt. Într-un sport cu atâtea variabile și necunoscute precum tenisul e cu atât mai simplu să cazi pradă prejudecăților. 

 

Or fi ele supărătoare (e mai degrabă un cuvânt generic), dar pot fi și punct de plecare pentru o serie de învățăminte, sau cel puțin pentru o discuție sănătoasă. Mai jos trecem în revistă cele mai des întâlnite prejudecăți.    

 

 

 

 

 

Cum stau, de fapt, lucrurile: Am făcut referirea la Olanda ca să păstrez textul în actualitate, dar situația e universal valabilă. Ca de obicei, ne-am ambalat prea mult la înfrângeri, după cum ne extaziem exagerat la victorii, mai ales la alea cât se poate de normale. Suntem niște extremiști sentimentali Apropo de normalitate: poate că e cel mai potrivit cuvânt care să descrie înfrângerea cu Olanda. Ca una normală. Ok, am pierdut, dar e cazul să ne prefacem într-atât de surprinși de asta, e cazul să facem un capăt de țară? Oricât de mult ne displace ideea, adevărul e că am pierdut logic cu Olanda. Cupa Davis este o competiție în care multe depind, pe lângă locul de desfășurare și suprafața, de forma din acel moment a jucătorilor, atât fizică, dar mai ales sportivă. Iar realitatea e că, la acel moment, dacă meciul s-ar fi jucat de 10 ori, Olanda ar fi câștigat în 8 cazuri, cel puțin. O să ziceți că, de fapt, dau dreptate mitului. Nu e același lucru. Da, am pierdut, dar nu din motivele enumerate de folclorul tribunelor. Nu pentru că jucătorii nu și-ar fi dorit victoria. Nu pentru că nu au făcut tot ce-au putut. Nu pentru că n-au luptat sau pentru că ar fi desconsiderat meciul. Ci pentru că la acel moment Olanda ne-a fost net superioară sportiv. E o realitate, dar care nu exclude o eventuală revenire a echipei noastre în viitorul apropiat. Până atunci, să admitem: o fi Cupa Davis o competiție pe echipe, dar tot la nivel individual se decide. Iar la nivel individual, ai lor au fost peste ai noștri.

 

 

Acum, sigur că se poate discuta la nesfârșit despre alegerile tactice. Dar dacă analizăm cu atenție, o să vedem că nu ar fi fost mari diferențe în cazul în care Andrei Pavel ar fi făcut echipa altfel. Plecând de la premisa că prezența lui Florin Mergea era nu numai necesară și îndreptățită, ba chiar și obligatorie, dar cu tot respectul pentru Florin, și dacă ar fi venit, tot n-ar fi putut asigura mai mult de un punct (și acela depinzând mult de prezența lui Horia). Ne mai trebuiau așadar alte două de la simplu. Unde s-a acuzat, de pildă, folosirea lui Adi Ungur.

 

Adevărul e că n-ai cum să-l acuzi de lipsă de logică pe Pavel pe marginea acestei alegeri. Marea majoritate a antrenorilor ar merge, în situația unui meci de deschidere contra jucătorului nr.1 al adversarului (Haase, în cazul nostru), pe mâna jucătorului mai experimentat. Adică pe Ungur. Și TOȚI antrenorii din lume ar merge pe mâna jucătorului mai fit din punct de vedere fizic. Adică tot Ungur. Marius o fi fost el pe un val promițător de rezultate, punctat de calificarea pe tablou la Miami, dar tot acolo se și accidentase, iar la ora meciului inaugural cu Olanda starea lui nu era una ideală. E logică, în acest caz, abordarea lui Pavel. L-a trimis pe jucătorul apt. Cine și-ar fi asumat un eventual abandon al lui Marius, în condițiile în care în lot mai era un jucător de simplu precum Ungur? După cum, de asemenea, e foarte logică atitudinea lui Pavel de după meci, când și-a lăudat și apărat jucătorii. Ce putea să zică altceva? 

 

Cât privește acuzele de lipsă de interes, aproape că nici n-ar mai merita comentate. Victor Hănescu, spre exemplu, care a fost mereu, dar absolut mereu, atacat în valuri pe plan intern (mă și mir cum a rezistat și a încasat atâtea lucruri urâte), este omul care a stat foarte mult pe tușă și s-a accidentat jucând pentru România, apoi și-a plătit singur refacerea, pierzând, în același timp, banii pentru prezențele la turnee pe care i-ar fi putut câștiga.  

 

Și nu, dacă am fi jucat pe zgură n-ar fi fost o garanție pentru victorie. Cel mult, ar fi fost o garanție pentru un meci mult mai strâns.   

 

Trăgând linie: în Cupa Davis suntem exact acolo unde ne e locul acum, la limita dintre Grupa Mondială și Grupa I, tinzând mai mult către ultima. Avem un stoc foarte limitat de opțiuni la care să putem apela când vine vorba de făcutul unei echipe și suntem tributari contextului în care se va juca orice meci cu o nație cel puțin de aceeași valoare cu noi. Uitați-vă pe lista echipelor calificate la baraj și calculați pe câte dintre ele am fi putut să le batem. Și apoi mai gândiți-vă dacă merită să-i criticăm așa de vehement pe jucători. În fapt, ceea ce ar trebui să ne mire pe noi mai mult este de ce nu reușim să alcătuim o echipă mai competitivă la Fed Cup, unde avem mult mai multe opțiuni. Și așa ajungem la punctul doi.  

 

 

Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: Sorana e mai preocupată de modă/apariții mondene, și nici ea, nici restul nu au mentalitatea potrivită. De fiecare dată când sunt în pragul unei performanțe majore, sau când au culoar liber către o fază avansată a unui turneu, se prăbușesc din punct de vedere moral și dau cu piciorul ocaziei.

 

Cum stau, de fapt, lucrurile: Peeee buneeee? Ok. Hai să aruncăm o privire pe ultimul clasament WTA, menționat de noi în treacăt aici.  Cum stau lucrurile? Sorana Cîrstea e pe 26, Monica Niculescu e pe 46, Irina Begu, pe 50, Simona Halep, pe 58, Alexandra Cadanțu, pe 95. După locul 100 mai avem o tonă de fete care obțin rezultate meritorii. Apoi hai să calculăm cam în câte domenii avem cinci români în primii cei mai buni 100 de oameni din lume pe acel domeniu. Exact.
 

 

Ar trebui să închei aici argumentația, că ar fi suficient. Dar mai trebuie spus că am avut chiar mai mult de cinci fete. Am avut chiar șapte în top 100. Doar Rusia și SUA aveau mai multe reprezentante în top 100 la acel moment. Și știți cum au ajuns acolo? Fără aproape niciun fel de susținere organizată sau coerentă din țară. Nici ele nu știu să explice, când sunt întrebate de străini “How did you manage this?” Asta ar trebui să repetăm cu voce tare de fiecare dată când ne enervăm la auzul știrii că nu știu care româncă a fost eliminată în turul 2 al nu știu cărui turneu, sau că o altă româncă a pierdut de la minge de meci. Să ne amintim că noi, toți ceilalți, nu am făcut NIMIC pentru ele. În schimb, ne este drag și ne mândrim când lor le e bine și când se vorbește despre ele. Dar ne lepădăm rapid și scrâșnim din dinți când au o pană de rezultate. Citiți ce a spus Sorana, în Australia, acum un an, după ce a bătut-o pe Stosur. Apoi recitiți excelentul articol scris de Raluca Olaru pe Treizecizero.ro, despre același subiect.  

 

A nu se înțelege că de fapt susținem mediocritatea, sau că ar trebui să ne mulțumim cu puțin, cu fărâme de performanță. Nu, asta ar fi doar o interpretare tendențioasă a rândurilor de mai sus. Adevărul e că fetele s-au ultradepășit ca să ajungă acolo sus. Că ele livrează consistent rezultate bune. Finale, semifinale, titluri WTA. Dacă nu pot să le bată pe cele mari înseamnă că e o diferență de valoare și de condiții de pregătire insurmontabilă doar cu voința. Dacă pierd într-o fază timpurie a unui turneu, hai să ne relaxăm un pic. Există întotdeauna un alt turneu  

 

 

Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: Federer o să dispară rapid din top 4. Față de restul jucătorilor de vârf, el nu muncește la fel de mult; se bazează prea mult pe talentul său ieșit din comun. 

 

Cum stau, de fapt, lucrurile: Că Federer e ‘bătrân’ și ‘terminat’ aud de vreo patru veri, cel puțin. Cu fiecare Slam care trece fără să intre în contul elvețianului, aceleași teorii apar din nou și din nou: gata, n-o să mai câștige vreun alt Slam, oricum nu-i mai trebuie, a câștigat aproape tot ce se putea câștiga, a bătut toate recordurile. Până la un punct e explicabilă această dorință fantastică a tuturor oamenilor implicați în tenis. Aceea de a fi primul care a anunțat corect începutul oficial și ireversibil al declinului federerian. Ce poate fi mai prețios pentru competența unui fan/jurnalist/specialist decât să proclame triumfător: “Păi nu ți-am spus eu? Gata! Nu mai face față!”. Atât de grandios e Federer, încât orice alăturare cu el îi conferă subiectului o strălucire imediată. Așadar, pot să înțeleg dorința de a-i anticipa corect finalul din punct de vedere sportiv. În plus, într-o bună zi el tot o să vină, e ireversibil, deci are sens să încercăm să o intuim. 

 

Însă este o întreprindere riscantă și, din multe puncte de vedere, greșită. E greșit să te mai aștepți ca Federer să mai domine tenisul așa cum o făcea în 2005-2007, dar e și mai greșit să crezi că el ar trebui trecut cu vederea pentru un turneu sau altul, chiar și de la 31 de ani în sus. Corect, dacă îl comparăm pe el tot cu el, un loc 3 sau 4 pare puțin, pare ridicol de puțin. Dar e corect să punem lucrurile în această perspectivă? De fapt, una dintre cele mai impresionante realizări ale lui Roger o reprezintă incredibila lui consistență și continuitate la vârf, încă neegalată de vreun alt rival al său. Nici n-are rost să fac apel la vreo cifră elocventă, le știm cu toții. Să te păstrezi atâția ani în primii 3, să fii mai mereu în semifinale sau finale, în condițiile uneia dintre cele mai puternice competiții pe care le-ar fi putut avea, în condițiile atâtor schimbări de formă și de fond, nu toate în măsură să-l avantajeze (la viteza suprafețelor mă gândesc), asta mi se pare uriaș.

 

 

Revenind în actualitate, da, Federer are unul dintre cele mai slabe starturi de sezon din carieră. Dar nu vă grăbiți. Va reveni, așa cum a mai făcut-o de atâtea ori. Va avea o parte a doua de sezon net superioară. Iar în ce privește Slamurile, îmi mențin ce-am spus cu alte ocazii: dacă asta va fi o miză pentru el, Federer va fi în stare de cel puțin un tur IV și la 38 de ani, venit după un an de pauză.  

 

Dar cel mai mult mă deranjează ideea acreditată cum că Federer trăiește exclusiv prin prisma talentului său. Că nu “muncește”.  ”Mă deranjează”, în sensul că e o mare prostie, o eroare. Există sute de mărturii ale unor oameni de o competență inatacabilă în tenis cu privire la felul în care s-a pregătit și se pregătește Federer. Despre una dintre ele am scris și noi, aici. Iar dacă are vreo relevanță, l-am văzut personal trăgând din greu la două antrenamente în aceeași zi. Etica muncii lui este ireproșabilă. Federer înțelege mai bine ca oricine că talentul nu te ține de unul singur în frunte.

 

Exact: cu cât ai mai mult talent, cu atât trebuie să muncești mai mult. Nu vă luați după faptul că Federer arată ca și cum n-ar mișca vreun deget. Doar pentru că nu transpiri, nu icnești și nu arăți de parcă ți-ai da sufletul pe teren, nu înseamnă că nu muncești. 

 

 

Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: Sârbul joacă teatru. Accidentările lui sunt exagerate, la fel și reacțiile de pe teren, îndeosebi cele de după raliurile extrem de lungi și de solicitante. Face totul numai pentru a spori în popularitate. 

 

Cum stau, de fapt, lucrurile:  Ce-i drept, Nole plătește acum oalele sparte în prima parte a carierei lui, când a cam exagerat cu aspectul comic al personalității lui. Dar în ultimul an și jumătate sârbul mi se pare într-un progres fantastic din punct de vedere al imaginii: spune lucrurile care trebuie, face gesturile care trebuie, se comportă ca un lider. Conștientizează că are niște responsabilități mari de tot, care derivă nu doar din faptul că este lider mondial, ci că este lider mondial peste Nadal și Federer, adică peste doi dintre cei mai iubiți jucători ai tuturor timpurilor. Îmi place faptul că Nole își asumă bărbătește faptul că nu poate fi mai iubit decât sunt cei doi și îmi mai place, printre alte lucruri la el, felul în care reacționează la înfrângeri. Am mai scris-o și după eșecul la Tommy Haas: Novak este, foarte posibil, cel mai grațios dintre cei mari în momentele grele, în declarații și în felul în care dă credit adversarului, atât prin gesturi, imediat la cald, cât și prin cuvinte. Încă nu e acolo unde ar trebui să fie, dar e perfectibil și, mai important, e pe drumul care trebuie. Asta în condițiile în care 2012, de exemplu, n-a fost tocmai o plăcere pentru el din punct de vedere personal.

 

 

Iar pentru cei care încă mai cred că Djokovic și-a regizat reacția post-accidentarea din Cupa Davis și a exagerat cu bună știință gravitatea accidentării: oameni buni, uitați-vă la înregistrare și vedeți cum se comportă în timpul punctului cu pricina. Aproape că își rupe piciorul, dar continuă să alerge. Se repliază într-o poziție de echilibru și nu se lasă până nu termină punctul. Îl putea costa serios acest sacrificiu, dar fie că l-a făcut pentru Serbia, fie din te miri ce altă pornire interioară, ar trebui apreciat. Cum am mai scris cândva, e cazul să începem să-i dăm mai mult credit lui Novak. Nu pentru că vă zice cineva să faceți asta, ci pentru că omul chiar îl merită.

 

 

Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: Meciurile fetelor sunt groaznice, greu de privit. Nivel calitativ slab, multe jocuri sunt mai degrabă pierdute decât câștigate. Multă dramă, puțin tenis, căderi psihice inexplicabile. Merită urmărit numai pentru picioarele fetelor.

 

Cum stau, de fapt, lucrurile: Cred că e, din nou, o chestiune de cum ne setăm așteptările. Dacă le setăm corect – adică luăm în calcul lucruri esențiale, cum ar fi diferențele pe plan fizic între bărbați și femei (uneori, lucrurile mai evidente ca lumina zilei trebuie făcute și mai evidente) -, atunci e aproape imposibil să nu găsești nimic de apreciat în tenisul feminin. Sigur, e un subiect ceva mai delicat decât cele de mai sus și ține mai mult de bagajul de cunoștințe și de perspectiva asupra lucrurilor pe care o are fiecare fan în parte. Dincolo de orice interpretare subiectivă, sunt câteva lucruri cât se poate de concrete, pe care niciun cârcotaș nu le poate combate. Și anume că WTA este într-un mare progres de doi ani de zile. Sunt tot mai dese meciurile feminine foarte spectaculoase, ba nu odată am văzut, în cazul mult-hulitelor turnee comune, în care se joacă atât masculin, cât și feminin, situații în care turneul WTA a fost mult mai reușit decât cel al băieților – un exemplu recent e US Open 2012. E greu de crezut, așadar, că haterii tenisului feminin nu pot găsi nimic frumos în loviturile Petrei Kvitova, în creativitatea și inteligența de joc ieșită din comun a Agnieszkăi Radwanska, în fantastica putere de luptă și atitudine ‘never say never’ a Azarenkăi și/sau Sharapovei, sau în aproape toate armele tehnice de care dispune Serena Williams, asta ca să ne referim numai la elita actuală a WTA.

 

E o prejudecată mai greu de doborât, admit, dar eu, personal, aș fi extrem de fericit dacă aș întâlni-o cât mai rar. La fel ca și în cazul altor trei subiecte sensibile și care stârnesc mereu controverse: extrem de deranjanta agresivitate sexisto-rasistă la adresa Serenei Williams, faimosul subiect al egalității premiilor sau ironiile cu conotație sexuală și de prost gust referitoare la țipetele diverselor jucătoare.