Drop Shots | Lumea tenisului numără bani şi puncte, Federer se duce la fotbal

Wimbledon aruncă mănuşa (plină cu bani) celorlalte Grand Slamuri

E un concurs deja între Grand Slamuri pentru cine dă cele mai mari premii, nu? Wimbledonul, ultimul care rămăsese să facă anunţul, a sprintat pe linia dreaptă şi i-a depăşit detaşat pe ceilalţi concurenţi. Scrobiţii şi afluenţii gentlemen de la All England Club au aunţat o mărire de nu mai puţin de 40% faţă de anul trecut, adică 10 milioane de dolari, ajungându-se anul acesta la premii totale de 34,4 milioane. La ora actuală, premiile celorlalte Grand Slamuri sunt după cum urmează: Australian Open $31 milioane, Roland Garros $28.7 milioane si US Open $33.6 milioane.

Să detaliem puţin mărirea de la Wimby: campionii la masculin şi feminin vor primi $2.4 milioane, cu 39% mai mult decât anul trecut.  Cei ce vor pierde în primele trei runde vor primi cu până la 62% mai mult. Vor beneficia de măriri şi jucătorii de dublu (22% în plus), cei care pierd în calificări (41% în plus), chiar şi seniorii (7% în plus). Toată lumea va pleca mai bogată anul acesta de la Wimbledon. Pe lângă bani, englezii au anunţat un al doilea acoperiş, deasupra terenului 1, preconizat să fie funcţional în 2019, plus încă trei terenuri de antrenament şi un mai bun acces pentru public pentru a vedea antrenamentele jucătorilor.

Mărirea propusă de Wimbledon este cea mai mare din istoria tenisului. Însă cifra care a pus pe jar cel mai tare lumea tenisului nu este nici cuantumul total al premiilor, nici cât vor câştiga campionii, ci cât vor câştiga cei care vor pierde în turul 1: $35,890. Se pare că este mai mult decât a primit Bjorn Borg când a câştigat Wimbledon-ul în 1980. Bine, nici dolarul nu mai este ce era acum 33 de ani, dar este totuşi un stat surprinzător.

Altă temere este că jucători care vor şti că sunt inapţi de joc (fie accidentaţi, fie din alte motive), vor intra pe teren doar ca să-şi încaseze cecul consistent, retrăgându-se după câteva game-uri.  Este acest lucru fair? Nu va fi fair pentru fani şi pentru spectacol, dar este fair din perspectiva clasamentului: acei jucători şi-au câştigat dreptul de se afla pe tabloul principal şi e la latitudinea lor ce fac cu acest drept. Pe de altă parte, e de aşteptat că mărimea recompensei va motiva şi mai tare jucătorii să ajungă pe tabloul principal, fie prin calificări, fie pe baza clasamentului.

O întrebare care este foarte pertinentă este cât vor beneficia fanii de pe urma acestor măriri de premii şi îmbunătăţiri. Premiile mai mari pot fi un motivator pentru meciuri mai spectaculoase, dar nu întotdeauna. Cel mai mult fanii vor beneficia de pe urma upgradării facilităţilor din interiorul complexului. Cine a fost spectator la un Grand Slam a observat că aglomeraţia sufocantă este problema principală: să ajungi de pe un teren pe altul devine o expediţie epuizantă, petreci mai mult timp la cozi (ca să intri in complex, pe teren, la baie, la standurile cu mâncare şi suveniruri) decât urmărind meciurile propriu-zise. Plus că vânzoleala şi buluceala permanentă sunt obositoare nu numai fizic, dar şi psihic. Din punctul de vedere al experienţei spectatorilor, cel mai mare bonus pe care poate să-l ofere un Grand Slam este spaţiul şi accesul.  Şi tocmai la acest capitol se întâmpină cele mai mari greutăţi: şi Roland Garros şi US Open se luptă cu asociaţiile de locatari sau cu autorităţile locale pentru dreptul de a-şi extinde suprafaţa complexelor.

 

A fi sau a nu fi cap de serie nr. 5

Altă întrebare care a animat forumurile şi articolele acestei săptămâni a fost dacă Roland Garros ar trebui să urmeze exemplul Wimbledonului (care nu ţine cont doar de clasament când îşi face capii de serie) şi să-i acorde lui Rafael Nadal poziţia de cap de serie 4, în loc de 5 (clasamentul său actual). Ideea este de a se evita un sfert de finală între Rafa şi Djokovic, de exemplu. Într-adevăr, un sfert Rafa-Novak, ca şi un sfert Rafa – Roger sau Rafa – Murray, ar fi nefericit şi anticlimactic şi, în mod clar, foarte păgubos pentru turneu, care s-ar vedea lipsit de unul dintre jucătorii vedetă prea devreme.  Dar justifică acest lucru modifcarea întregului sistem de acordare a capilor de serie? Wimbledonul are un motiv practic şi obiectiv de a face altfel capii de serie: sunt foarte puţine turnee pe iarbă şi clasamentul înainte de turneu nu reflectă neapărat cât de bun este un jucător pe iarbă. De aceea, englezii folosesc un sistem care ia în considerare clasamentul, toate punctele pe iarbă din anul precedent plus 75% din punctele câştigate pe iarbă în ultimele două sezoane.

Dacă Roland Garros ar fi să-şi schimbe sistemul, ar face-o dintr-un motiv subiectiv: ca să-l protejeze pe Rafa şi ceilalţi 4 capi de serie de o ieşire prematură. Este o situaţie delicată, dar stabileşte un precedent, şi anume că turneele pot modifica acordarea capilor de serie ca să-şi protejeze jucătorii vedetă. Nu ştiu dacă este chiar fair faţă de ceilalţi jucători. În plus, anomalia cu Rafa pe locul 5 este o excepţie datorată absenţei de 7 luni, şi dacă e să ne uităm la ritmul în care Ferrer pierde (a ieşit devreme de la Barcelona) şi Rafa câştigă, poate francezii nici nu mai trebuie să-şi mai bată capul cu schimbatul regulii. De atlfel, Rafa a declarat în celebrul interviu pe care l-a dat pentru L’Equipe imediat după revenire şi pe care l-am tradus integral aici: „Nu e nevoie să fiu favorit ca să câştig Roland Garros”

Federer, la fotbal

În timp ce lumea tenisului numără bani şi/sau puncte, Roger Federer, aflat într-o pauză extinsă, a mers pe stadion ca să-şi susţină echipa preferată, FC Basel, în semifinala de Europa League cu Chelsea. Nu e prima oară în acest sezon când Fed se duce să-i susțină pe cei de la Basel, mai fusese și în sferturile de finală. Bronzat, purtând o geacă de piele şi un fular de suporter, Federer a trăit intens emoţiile meciului alături de restul spectatorilor.

 

Statisticile spun lucruri trăznite

Poţi să fii constant în inconstanţă? Cum să nu. Şi s-a reuşit chiar să se măsoare acest lucru. Iată mai jos un top al celor mai inconstanţi jucători. Numele nu vă vor surprinde, dar este interesant cum s-a ajuns la această listă. Se ia un jucător, apoi se adună numărul de victorii la jucători mai bine clasaţi cu numărul de înfrângeri la jucători mai prost clasaţi. Se compară apoi aceste „surprize” cu numărul total de meciuri jucate de respectivul şi se obţine asfel un „upset score” (uScore). Iată top ten al jucătorilor care bat şi pierd la cine nu trebuie.

Rank	Player	Matches	uRate	uWins	uLosses	uTotal	uScore

        

14	Tommy Haas	54	37.0%	11	9	20	160
21	Philipp Kohlschreiber	52	30.8%	7	9	16	114
5	Rafael Nadal	46	15.2%	3	4	7	108
58	Michael Llodra	24	50.0%	6	6	12	105
26	Jeremy Chardy	41	34.1%	6	8	14	100
53	Ernests Gulbis	35	42.9%	8	7	15	90
44	Thomaz Bellucci	39	43.6%	8	9	17	81
25	Jerzy Janowicz	23	43.5%	7	3	10	80
17	Stanislas Wawrinka	54	25.9%	7	7	14	72
60	Roberto Bautista Agut	20	50.0%	6	4	10	7

 

Pozele zilei

Iată cu ce s-a răsplătit Benoit Paire după ce-a pierdut azi la Rafa Nadal la Barcelona. Poza a fost pusă chiar de el pe Twitter, împreună cu această explicaţie: “Un petit plaisir”. Petit, Benoit? Ok.

 

 
Asta nu e tot: iată cu ce s-a răsplătit Benoit aseară, “après une longue journée” în cuvintele lui, adică după o zi lungă de… stat şi aşteptat (ieri meciurile s-au amânat din cauza ploii la Barcelona). De remarcat două lucruri: Benny muşcă direct din pizza şi pe cine urmărea la televizor