Ana Bogdan se simte bine cu cine e și vrea doar atât: „Să fiu prezentă în tot ce fac”. De ce nu ar schimba nimic la ea. „Tot ce am trăit până acum, am trăit 200 la 100. Așa sunt eu. Pur și simplu, simt”

(Londra)

Ana Bogdan trăiește intens fiecare moment, dar n-ar da asta pentru nimic în lume. Se stresează în continuare pentru fiecare meci, pentru că își dorește atât de mult să iasă bine. Lucrează din plin și nu lasă nicio piatră neîntoarsă ca să-și înțeleagă mai bine emoțiile, să-și ia lecțiile din tot ce i se întâmplă și să se dezvolte și mai mult pe mental. Dar, cumva, la turneul acesta, stresul a fost pozitiv.

Ana e însoțită de părinți, care nu i-au mai fost alături la un turneu de ceva vreme, și poate asta a făcut acest Wimbledon să se simtă diferit, mai frumos, mai plin. Ana povestește că a intrat în turneu super destinsă, gata să se bucure de tot ce i se întâmplă. I-au spus toți cei care o susțin – părinții, echipa tehnică, prietenul, Simone Tempestini, care nu poate fi aici pentru că e la raliu, dar cu care vorbește constant la telefon; i-au spus să facă fix asta, să se bucure, pentru că nu are o presiune. Are, în schimb, toate motivele să se bucure că joacă într-un loc special.

„E un moment pe care l-ai visat de când ai început să faci acest sport”, începe Ana, și i se vede bucuria sinceră în ochi. „Și atunci când pășești pe acest teren ai un sentiment de wow, sunt aici cu adevărat. Chiar am fost cu adevărat bucuroasă să fiu aici. N-am de ce să mă stresez, indiferent care ar fi scorul, eu vreau să absorb toată energia asta, tot ce e aici. 

Am fost super destinsă, și fiecare zi în parte am luat-o cu multă bucurie, mai ales că n-am mai fost de mult cu părinții mei la un turneu.” 

Ana își reamintește că a privit atâtea meciuri la Wimbledon și a căutat să-și tragă inspirație din fiecare. Amintește de finalele lui Horia și de cea a Simonei.

„Eram mai mică, mă uitam la televizor, și am văzut multe meciuri de aici și mi s-a părut mereu cu adevărat special, e unicul Slam care se joacă pe iarbă. Mai târziu l-am urmărit pe Horia când a câștigat Wimbledon. Am urmărit-o pe Simona, i-am și scris lui Teo după meciul ei: a fost altă Simona, altceva. Și cumva am căutat să mă inspir din toate acele momente ale lor și să-mi zic de ce să nu visez și eu. De ce să nu absorb din energia aceea. De ce să nu mă hrănesc din ea. Îmi place să mă inspir din oameni care au ajuns acolo și au devenit campioni. Și sper să reușesc și eu.” 

De multe ori, emoțiile i-au făcut viața mai complicată, iar Ana a căutat să înțeleagă de ce, și să vadă cum poate să se îmbunătățească.

„Mereu am fost o fire foarte emotivă. Și ăsta e un lucru la care am lucrat mult în ultima vreme, am profitat și de pandemie și le-am luat pe rând, am tot încercat: cu diferiți psihologi, sportivi sau nu, tot felul de terapii. Am încercat yoga, am încercat meditație, am încercat multe lucruri care o perioadă mi-au făcut bine, dar după am simțit că nu mă mai ajută și am căutat altceva. Momentan, văd că funcționează. Simt că fac câte un pas în fiecare zi, adaug câte ceva și mă simt mai bine eu cu mine”, spune ea, înainte de a aduce poate cea mai frumoasă argumentație pentru toți simțitorii din lume.  

„Sunt o persoană care trăiește foarte intens toate momentele, și în viața de zi cu zi, și pe teren. Tot ce am trăit până acum, am trăit 200 la 100. Așa sunt eu. Pur și simplu, simt. Îmi place să trăiesc la maxim fiecare clipă. Și să iau din acel moment tot ce se poate lua. Că la finalul carierei cu asta rămâi. Indiferent de înfrângeri, cu alea rămâi.”

Realizând că „anul ăsta schimb prefixul”, Ana râde și spune deodată: „Sincer, cred că am început să mă maturizez. Mă uit în spate și îmi dau seama că am acumulat atâta muncă, atâta experiență, atâtea ore întregi, atâtea mii, sute, mii de lovituri. Antrenamentele pe care le făceam cu tata, singuri în sala aia de la Sinaia, unde nu mai juca nimeni tenis, eram singura care juca tenis, doar eu și sora mea, cu mașina de mingi. M-am antrenat 13 ani acolo și am acumulat atât de multe lucruri. În fiecare zi într-o sală care nici n-avea fileu de tenis. Avea de volei, și tata îl monta în fiecare zi, Dumnezeule, cu o răbdare de fier.” 

Ana își continuă povestea:

„Apoi m-am mutat la București, am avut parte de tot felul de lecții de viață, am întâlnit tot felul de oameni, care mi-au făcut bine, oameni care mi-au făcut mai puțin bine. Și din toate lucrurile astea am învățat foarte mult. Și antrenorii pe care i-am avut în ultimii ani m-au învățat destul de multe lucruri. Fiecare a avut rolul său în cariera sa. Mi se pare că acum încerc să le absorb pe toate.” 

„Mi-am dat seama că sportul ăsta e numai mental”

I-a plăcut mereu să facă și alte sporturi, și vede în asta o altă modalitate de a căpăta idei noi, pe care să le transpună și pe teren.

„Mereu mi-a plăcut să fac alte sporturi – să alerg, să fac echitație, să fac schi  – am simțit că iau ceva bun din fiecare sport pe care îl fac; ba fizic, ba mental.” 

Povestește un episod petrecut la cățărări, unde instructorul o tot împingea să facă mai mult. Mesajul instructorului era simplu:

„Pas cu pas. Mână cu mână. Picior cu picior. Ia-le pe rând. Și fii acolo. Fii în momentul ăla. Prezentă.” 

Ana subliniază: „Exact asta mi-am dat seama că trebuie să fac și pe teren. Punct cu punct. Secundă cu secundă. Fii prezentă în tot ceea ce faci.” 

„Și asta experimentez mai nou și asta încerc să mențin în fiecare zi, să fiu prezentă în fiecare clipă.”

Alte învățături le-a căpătat de pe mașină, din postura de copilot pentru Simone.

„Ca și copilot e wow. N-ai nimic în controlul tău. Cum e pe teren, când știu clar ce fac și cum fac, și când mă uit în mașina de raliu lângă Simo… Am încredere în el, 200 la 100, nu pun vreodată la îndoială ce știe să facă în mașină. Dar senzația aceea că tu nu ai în controlul tău absolut nimic și vezi cum totul trece în jurul tău cu o viteză incredibilă. Senzația aia e super tare. Aș face-o ori de câte ori am ocazia. Și aștept să fiu și eu la volan.”

Când este ea la volan, iar Simone o împinge și-i spune că „poți mai tare, poți”, Ana spune că a simțit imediat beneficiile: „Trebuie să fii atât de prezent și de focusat în ceea ce faci, și simțeam că asta m-a ajutat foarte mult. Orele alea trebuia să fiu super concentrată”.

Cuvântul de ordine este mentalul. 

„Tot ceea ce fac în ultima vreme e pe mental. Mi-am dat seama că sportul ăsta e în foarte multe momente despre mental. Am câștigat turnee în care eram răcită cobză, sau în care eram accidentată sau nu eram pregătită fizic la nivelul la care sunt acum. Și ce făceam atunci diferit? Păi, mă concentram foarte bine”, povestește ea. Se concentra mai bine tocmai pentru a compensa lipsurile fizice. Și, în același timp, nu-și punea singură presiuni nenecesare.  

O întreb dacă, știind ce știe acum, ar alege să fie altfel, dacă ar avea puterea asta, și dacă ar ști că asta i-ar fi adus rezultate mai mari.

„Să nu mai fiu emoțională? 

Asta sunt eu. Nu regret nimic din ce am trăit și am experimentat până acum. Poate că unele lucruri mi-aș fi dorit să le fac mai bine, dar nu le regret. Pentru că am învățat atât de multe lucruri, cel puțin în perioada asta, 25-30 de ani, încât nu aș vrea să dau timpul înapoi. Oamenii, relațiile, tot ce am întâlnit până acum m-au adus aici, în punctul ăsta. M-au făcut mai puternică, mai înțeleaptă, mai matură. M-au întărit pe toate părțile, și în teren, și în afară.

Și fiecare are destinul lui. La mine așa a trebuit să se întâmple ca să învăț niște lucruri. Și nu regret nicio secundă. Pentru că am atâția ani în față. Atâta timp cât pot să țin corpul sănătos și să-i mulțumesc corpului în fiecare zi că mă ajută să fac efortul pe care trebuie să-l fac, pot să joc tenis până când… n-o să mai vreau să mai joc. Vreau să mă bucur de tenis.”